ABIGAIL

Abigail Hamilton Smith

Împletite în povestea vieţii tumultoase a lui David, sunt multe personaje, dintre care, Ionatan, cei trei bărbaţi viteji care au adus apă de la fântână, Mefiboşet şi Itai sunt exemple strălucite. Printre aceşti prieteni ai lui David, nu este nici unul, poate, care să aibă un caracter mai frumos decât Abigail, carmelita. În mod foarte semnificativ numele ei înseamnă “izvor” sau “pricină de bucurie”; şi cu siguranţă povestea ei dovedeşte că ea a fost o pricină de bucurie pentru inima lui David. În momentul în care ea intră în scenă, David, deşi unsul Domnului – împăratul care avea să vină, şi omul dupa inima lui Dumnezeu – este văzut ca un om urmărit, în locul de ocară, ascunzându-se în peşterile pământului; un pribeag sărac în locuri pustii; înconjurat de o ceată de oameni fideli care îl urmau, care se adunaseră la el (1. Sam. 22:1,2). De-a lungul pribegiilor sale, el, şi cei care îl urmau, căutau să facă binele; pentru că păstorii unuia pe nume Nabal au trebuit sa recunoască faptul că David şi oamenii lui “au fost foarte buni cu noi”. Ei i-au păzit pe păstori şi turmele lor zi şi noapte; astfel încât, atât timp cât David şi oamenii lui erau în apropiere, ei nu au pierdut nimic. Acest Nabal, care a avut atâtea beneficii de pe urma lui David şi a oamenilor lui, apare înaintea noastra ca un om cu stare şi cu o poziţie socială înaltă. El era în ochii lumii un om “foarte bogat” – unul care putea să se distreze ca un împărat (1. Sam. 25:2,3,36). Totuşi el era în ochii lui Dumnezeu un om grosolan şi “rău în faptele sale”; unul care nu ar fi suportat sfaturi de la alţii (vers. 3,17). El pretinde că nu are cunoştinţă de David; pentru că întreaba “cine este David şi cine este fiul lui Isai?”. Fără îndoială că ştia de marea victorie a lui David asupra uriaşului şi cum femeile îi cântaseră laude; dar probabil l-a privit pe David ca pe unul care îşi pierduse capul din cauza faptelor sale măreţe şi a cântecelor femeilor, şi, aspirând la tron a devenit un slujitor răsculat care a fugit de la stăpânul său, regele Saul. Dacă i-a ajuns la urechi vreun zvon al ungerii ca împărat lui David de către Samuel, el l-a tratat evident ca pe o chestiune de completă lipsă de însemnătate. El nu a dat atenţie unor astfel de zvonuri; pentru Nabal, David era doar un slujitor fugar. Prin urmare, se întâmplă atunci când David apelează la Nabal, într-un timp de belşug, să îi dea răsplată pentru ajutorul primit, ca tinerii lui David să fie alungaţi cu insulte (vers. 4-12). David, revoltat de o asemenea purtare, se pregăteşte să se răzbune (v. 13). Aceasta o aduce pe Abigail în prim-plan. Ea este descrisă ca o femeie frumoasă la înfăţişare şi , mai mult decât atât, “cu bună înţelegere”. Ea a înţeles evident oamenii şi întâmplările din vremea ei, iar Domnul i-a dat înţelegere potrivit cu acel cuvânt al apostolului, rostit la mult timp dupa aceea: “Înţelege ceea ce spun, pentru că Domnul îţi va da pricepere în toate” (2. Tim. 2:7). Ea aude de la unul dintre tineri de nebunia soţului ei şi imediat acţionează în credinţă, şi de atunci , fără să se mai consulte cu soţul ei. Firea a putut să vadă în David doar un slujitor fugar: credinţa, neprivind doar la împrejurări exterioare, vede, în David cel vânat şi aflat în nevoie, regele ce avea să vină. Din acest motiv ea îşi ia locul de supusă a regelui, şi se poartă cu respectul ce se cuvine în prezenţa unui rege. Ea îşi pregăteşte darul şi, întâlnindul pe David, îi cade la picioare, se apleacă la pământ şi îl primeşte ca domn. Ea i se alătură lui David împotriva atât soţului ei cât şi regelui Saul. Recunoaşte că Nabal, deşi soţul ei, şi un om de seamă în lume, se comportă într-un mod necugetat şi necuviincios; iar acel Saul, deşi regele care domnea, nu este altceva decât “un om” care se împotriveşte unsului Domnului. Ea vede că David, deşi hăituit şi în nevoie, este “legat în mănunchiul celor vii” (1. Sam. 25:29), şi unul care dobândeşte o moştenire glorioasă.

Ca şi Ionatan, ea avea o poziţie înaltă în această lume, ca soţia unuia de seamă; în contrast cu Ionatan ea nu era împiedicată de poziţia ei socială în a se uni cu David în vremea lui de ocară şi lipsă. Într-un mod binecuvântat ea priveşte dincolo de ziua de necaz a lui David, şi vede gloria lui viitoare. În vederea acelei glorii, şi cu încredere în regele, ea poate spune “când Domnul va face bine domnului meu, atunci adu-ţi aminte de roaba ta”; cuvinte care nu pot decât să amintească de acel moment foarte îndepărtat, când un tâlhar muribund a putut să zărească, într-un Om răstignit, pe Domnul slavei, şi Împăratul împăraţilor; şi, privind dincolo de împrejurările grozave de moment către gloria ce avea să vină, cu încredere în Împărat, a putut să spună, “Doamne, adu-Ţi aminte când vei fi în Împărăţia Ta”. Aşadar Abigail cea nobilă şi tâlharul umil, cu aceeaşi credinţă, au privit dincolo de prezent, şi au acţionat şi vorbit în lumina viitorului; iar viitorul le îndreptăţeşte credinţa. David, deşi în împrejurările pustiei, se comportă drept, cu demnitate regală, ca şi un rege cu un supus. O lasă pe Abigail să plece cu binecuvântarea sa după ce acceptase cadoul ei, îi ascultase cererea, şi o primise bine (vers. 32-35). Reîntorcându-se la soţul ei, Abigail îl găseşte înjosindu-se la o beţie. Atunci când se trezeşte, află de ceea ce a avut loc, şi dintr-o dată “inima lui a fost lovită ca de moarte şi el a devenit ca de piatră”. Cam la zece zile dupa aceea Domnul l-a lovit şi, ca sa folosim figura de stil a lui Abigail, e azvârlit în judecată ca o piatră azvârlită din căuşul praştiei (vers. 29, 36-38). Obţinându-şi libertatea prin moarte, Abigail devine soţia lui David. Ea îşi părăseşte poziţia înaltă, şi tihna şi confortul, care erau în mod normal partea unei femei înstărite, ca să se unească cu David în suferinţele şi pribegiile lui. Pe aceasta cale nouă ea va cunoaşte cu adevărat suferinţa şi lipsa, chiar fiind capturată de duşmanii lui David în ziua Ţiclagului; dar ea va avea parte de tron în ziua domniei lui la Hebron (1. Sam. 30:5; 2. Samuel 2:2). Nu avem noi în această imagine mişcătoare o prefigurare a celui mai mare Fiu al lui David? Nu vedem noi în David cel respins şi hăituit o imagine a Aceluia care a fost dispreţuit şi respins de către oameni? Cu siguranţă sunt multe lucruri la David care trădează faptul că era un om cu patimi ca şi ale noastre, totuşi, ca simbol cât de izbitor Îl arată pe Acela care, în tot drumul său plin de împotrivire, era absolut desăvârşit. David, poate într-un moment de pripă, şi-a încins sabia ca să se răzbune pe duşmanii săi; Petru, în acelaşi duh, va scoate sabia pentru a-şi apăra Stăpânul; dar Hristos, Însuşi, în prezenţa duşmanilor săi, va rosti “Pune-ţi sabia la locul ei”. În orice simbol exista aceste contraste, fiind de folos ca să arate doar că nici un simbol nu poate pe deplin să înfăţişeze perfecţiunea Domnului Isus. Alte simboluri ne pot arăta, câteodată, o prefigurare binecuvântată a Celui ce avea să vină, dar ele nu sunt decât umbre: Hristos este esenţa, şi El singur este perfect. Dacă în David putem vedea un simbol al lui Hristos, Împăratul împăraţilor, nu putem vedea în Nabal o imagine a atitudinii lumii faţă de Hristos, fie în zilele întrupării Sale, fie în timpul Său prezent la dreapta Tatălui? Gândurile lumii, precum ale lui Nabal, nu străbat dincolo de timpul prezent. Acum, ca şi atunci, lumea este înclinată spre câştiguri, petreceri şi plăceri prezente. De către o asemenea lume este Hristos un Om respins şi dispreţuit; Unul în care nu vede nici o frumuseţe; Unul pe care Îl sfidează; o lume care nu are simţul nevoii ei de Hristos. Poate într-adevăr să îmbrace o confesiune creştină, dar, cu toate acestea, este aşa de mulţumită cu sine, încât poate spune: “Sunt bogată şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic” – nici măcar “nevoie” de Hristos. Cu toate că îmbracă numele lui Hristos, Îl scoate pe Hristos Însuşi, în afara porţilor ei. Cu toate acestea, atât de îndelung-răbdător este harul lui Hristos că, aşa cum David l-a rugat pe Nabal, tot aşa stă şi El la uşa Bisericii de nume şi bate. Cu toate acestea, dacă în mijlocul acestei creştinătăţi care Îl respinge pe Hristos, sunt unii care aud glasul Său, şi Îi deschid uşa lui Hristos, cât de bogată va fi binecuvântarea lor. În timpul prezent unii ca aceştia vor cunoaşte dulcea părtăşie cu Hristos în vremea respingerii Lui, căci Domnul poate spune aceluia care Îi deschide uşa: “voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine”. În viitor, acela care a cinat cu Hristos în ziua respingerii Lui, va domni cu El în ziua gloriei Lui, pentru că Domnul poate spune “Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu”. Dintre toate acestea, nu este Abigail un exemplu strălucitor? Atunci când lumea din zilele ei i-a trântit uşa în faţă lui David, ea şi-a deschis uşa, şi i-a pus la dispoziţie darul ei. Iar ea a primit o răsplată minunată. Ea s-a bucurat de o dulce părtăşie cu David, ca soţie a sa, în ziua ocării lui; ea a stat cu el pe tronul său în ziua gloriei lui. Ferice de noi dacă luăm aminte la Nabal, şi urmăm exemplul lui Abigail. Ferice într-adevăr dacă ne separăm cu întreaga inimă de pervertirile confesiunii creştine pentru a ne aduna cu Hristos în locul din afară al ocării Lui. Creştinătatea face eforturi mari pentru a înfăptui o unitate neevlavioasă, în care fiecare adevăr vital al creştinismului va fi negat, sau pierdut într-o negură de speculaţii, în care Hristos Însuşi va fi afară; doar pentru a afla, în cele din urmă, că s-au unit pentru a fi vărsaţi din gura lui Hristos. Adevăraţii sfinţi să se trezească la însemnătatea vremii în care trăim, şi să audă vocea Domnului cum spune “Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei şi să nu primiţi din plăgile ei” (Apocalipsa 18:4). Aceia care se supun cuvintelor Domnului vor afla, chiar ca Abigail în vremea ei, că legăturile fireşti, poziţia socială, şi autorităţile religioase ale lumii, vor trebui biruite. Dacă vom fi biruitori ca Abigail, vom simţi locul din afară împreuna cu Hristos ca pe una dintre cele mai profunde binecuvântări prezente şi ca pe cea mai măreaţă glorie viitoare.

(articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com)

Comori org  http://comori.org/home.php