Nu sunt expert în cunoașterea fenomenului morţii. Nu am ajuns și nici nu m-am întors de acolo. Sunt însă nevoit să-mi duc existenţa în umbra ei. Să iau notă de neastâmpărul și cupiditatea ei, căci aceleași statistici și rapoarte sumbre de-a lungul și de-a latul planetei ajung și la mine. Între timp, COVID-19 a făcut primele victime și în România.
În contextul noii normalităţi, care cel mai probabil va dura o vreme nedeterminată, avem nevoie să reinventăm gândirea pozitivă și, de ce nu, să investim ultimele energii în căutarea sensului. Într-o asemenea situaţie mă surprind reflectând la ceea ce încă mă face să îmi păstrez cumpătul și pofta de viaţă și realizez că pe toate acestea le-am câștigat dialogând cu moartea dintr-o perspectivă biblică, creștină. Voi nota trei curiozităţi despre ea — mai mult sau mai puţin știute —, în speranţa că le vor fi de folos și altor căutători de sens în situaţia actuală.
Dușman… și câteodată aliat
Moartea și-a impus notorietatea prin frică. Ea răspândește pretutindeni fiorii despărţirii, ai dezrădăcinării dintre cei dragi, dintre prieteni și dintre cunoscuţi. Angoasa pe care o generează nu derivă atât de mult din ceea ce alţii nu ar mai putea face pentru noi, cât din gândul că am fi putut pulsa mai multă fericire pentru cei din jur. Moartea mai provoacă fiorii dispariţiei a ceea ce din obișnuinţă considerăm că e normal și firesc să mai fie – timp. Timp pentru a visa și împlini visuri măreţe, pentru a descoperi și atinge idealuri înalte. Ea întrerupe zboruri timpurii sau târzii. Pe scurt, stopează posibilitatea de a deveni mai buni, mai morali, mai utili.
Oricât de curios ni s-ar părea totuși, moartea joacă uneori rolul de aliat. Cel puţin aceasta este confesiunea celor care trec printr-o suferinţă intensă și prelungită. Ei au descoperit singurul ei element pozitiv: scurtează agonia și oprește chinul. Mucenicii de-a lungul istoriei i-au descoperit acest beneficiu și pot fi citaţi ca exemplu. Sau, venind mai aproape, strigătul bunicului meu (și poate și-al vostru) este un alt exemplu. Când tenebrele morţii l-au învăluit, i-a cerut Divinităţii scurtarea suferinţei. Nu doar că cererea i-a fost ascultată, dar a murit și senin. Când m-am întors în casa bunicului ca să-i aduc un ultim omagiu, m-a așteptat cu zâmbetul pe faţă. Atunci am înţeles mai bine a doua fericire a Apocalipsei[1]: „Și am auzit un glas din cer care zicea: «Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!» «Da», zice Duhul, «ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!»” (Apocalipsa 14:13)
Nu una, ci două
Probabil cel mai puţin cunoscut lucru despre moarte este că ne confruntăm nu doar cu una, ci cu două. Cel puţin așa învăţa Iisus: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul, și trupul în gheenă” (Matei 10:28). Prima moarte poate fi declanșată de oameni sau de cauze naturale, cum ar fi bătrâneţea, boala, accidentele, calamităţile ș.a.m.d. Ea este efectul acestora și presupune încetarea funcţiilor vieţii. Din acest motiv, literaţii biblici o compară cu un somn, cei morţi „neștiind nimic” și nemaiavând niciodată „parte de tot ce se face sub soare” (Eclesiastul 9:5–6). Vestea bună este că moartea dintâi este urmată de prima înviere, sau „învierea drepţilor”. Aceștia sunt readuși la viaţă pentru a-și petrece restul veșniciei în compania lui Iisus.
Moartea a doua este echivalentă cu negarea existenţei pentru veșnicie. Ea este cauzată de Dumnezeu Însuși și este precedată de a doua înviere — cei înviaţi având parte de Judecata de Apoi. Cu această ocazie, lor li se dă o răsplată dreaptă, după faptă. Pedeapsa este comparată cu „gheena”, sau „iazul de foc”, și constă în abisul despărţirii de Dumnezeu, Sursa vieţii. Această realitate cutremurătoare a fost imortalizată în cuvintele lui Iisus de pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27:46). Vestea tristă este că din moartea a doua nu există înviere și de aici derivă teama despre care vorbea Iisus.
De ce nu mi-e teamă…
Nu mi-e teamă de moarte pentru că Iisus a învins-o. Tot El ne-a transmis cuvintele: „Fericiţi și sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor, a doua moarte n-are nicio putere…” (Apocalipsa 20:6). Frisoanele și spasmele morţii mă cuprind doar când contemplu gândul că ar veni subit, spontan, instantaneu, deși chiar și atunci suntem săpaţi pentru totdeauna în palmele Lui. Dar când realizez că pentru încă o dată mai pot îmbrăţișa, zâmbi, aprecia, mângâia, îngădui sau acorda iertare, mă înfășoară euforia clipei, înţelegerea lucidă că trăiesc. Mai exist să visez, să zbor, să pulsez fericire pentru cei din jur. Să mă asemăn cu El. Iată și sensul vieţii trăite în umbra morţii.
Daniel Olariu este doctorand în cadrul Departamentului de Biblie al Universităţii Ebraice din Ierusalim.
Footnotes
[1]„Apocalipsa este ultima carte din canonul creștin și conţine, în total, șapte fericiri. Pe lângă fericirea citată mai sus, celelalte se găsesc la următoarele referinţe: 1:3; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu