13
aprilie 2020
În urmă cu mulți ani, eram într-o dimineață
friguroasă de iarnă, în gara de la noi din sat, așteptând trenul pentru a merge
la școală. Pentru că trenul întârzia, am intrat în
mica sală de așteptare, pentru a ne apăra de frig. Fiind printre primii
intrați, am prins loc pe o bancă. Dar imediat sala s-a umplut, cei mai mulți
trebuind să stea în picioare. Pentru că printre aceștia erau și persoane în
vârstă, m-am ridicat de pe locul meu, ca să se poată așeza altcineva, fără să
invit pe o persoană anume. În minutul următor, ciulind urechea, ascultam
convorbirea dintre două femei care lăudau gestul meu de a da prioritate altora,
mai în vârstă să se așeze. A fost un gest firesc, recunoscut și aprobat de
majoritate.
În anul 2008, în
Madrid, în plină stradă, un bărbat agresa pe o femeie, partenera lui, cu care
tocmai ieșise dintr-un hotel. Un alt bărbat, ce trecea pe acolo, a intervenit
imediat, luând apărare femeii. Drept consecință, a fost el la rândul lui
agresat de primul, trebuind să fie internat în spital, unde a intrat în comă. Mai
târziu s-a aflat că domnul cu pricina era profesor universitar, la facultatea
de drept, și a avut nevoie de 256 de zile de spitalizare pentru a se recupera
complet. Gestul solidar și firesc al bărbatului, care i-a cauzat probleme grave
de sănătate, a fost recunoscut, aplaudat și recompensat de societate.
Aș putea să
continui cu astfel de gesturi firești, ce țin de normalitate, pe care lumea le
recunoaște și le aprobă. Unul dintre aceste gesturi firești, într-o cultură ca
a noastră, puternic modelată de religia creștină, este, consider eu, rugăciunea.
Ne batem cu pumnii
în piept spunând că suntem creștini de 2000 de ani, că am rezistat în fața
hoardelor de turci sau tătari, că am ieșit teferi de sub cizma comunismului, și
că nu este nevoie să vină alții (din apus) să ne dea lecții de credință și
morală.
Și totuși, zilele
trecute, mulți dintre noi am rămas stupefiați de un eveniment, petrecut în
Suceava, care ne-a lăsat fără cuvinte. Un bărbat, creștin evanghelic, director
la SGA Suceava, este destituit din funcție, de șefii lui de la București,
pentru că … s-a rugat în public, în fața instituției pe care o conducea.
Ce s-a întâmplat?
Conform propriilor relatări, Daniel Drăgoi, după ce a luat toate măsurile de
protecție pentru angajații lui, în contextul crizei provocate de coronavirus, a
considerat necesar să ceară protecția lui Dumnezeu, peste instituția din care
făcea parte, peste Suceava (focarul nr. 1 al crizei) și peste întreaga țară. Drept
urmare, a ieșit în fața clădirii SGA Suceava, a îngenuncheat pe caldarâm și a
înălțat o rugăciune către Dumnezeu. Dar, exact în acel moment, un fotograf,
ieșea din clădirea de vis a vis, cea a poliției, și văzându-l pe bărbatul
îngenuncheat, i-a făcut o poză, pe care a publicat-o într-un ziar local. Nu a
fost nimic programat sau premeditat.
Câteva zile mai
târziu, directorul SGA Suceava, primește înștiințarea că este demis din
funcție. Este clar ca lumina zilei că motivul demiterii nu a fost altul decât
gestul creștinesc al directorului și nimic altceva. Dacă era un altul, în mod
sigur presa, ar fi mers pe această variantă, a neglijenței în serviciu, a
vreunui abuz, sau altceva asemănător. Dar pentru că astfel de motive nu au
existat, rămâne doar acesta, al rugăciunii într-un loc public.
Meditând la cele
întâmplate, am ajuns la o concluzie. Suntem un popor care a ajuns la acest
stadiu de „emancipare socială”, încât considerăm rugăciunea ca pe un gest ieșit
din comun, care merită sancționat, specific unei clase demodate, periferice și
needucate.
Cum am ajuns la această concluzie? Simplu. Am
văzut reacțiile din presă. Cei ce au ieșit în
apărarea directorului, (cu câteva excepții) au fost doar cei din segmentul
evanghelic. Celelalte publicații au publicat doar știrea, fără să interpreteze
faptele. Dintre politicieni, am văzut doar reacțiile a doi dintre aceștia, a
senatorului Titus Corlățean, care frecventează o biserică evanghelică din
București și a fostului deputat de Prahova, creștin evanghelic și el, Mircea
Roșca. Ambii îi luau apărarea lui Daniel Drăgoi, fiind intrigați de demiterea
acestuia și făcând un apel la instituțiile abilitate ale statului să se
sesizeze din oficiu.
Deci, per total, toată lumea tace. De ce? Pentru că un gest firesc, normal, ce ține de însăși esența credinței
creștine, nu mai este nici firesc, nici normal și nici specific unui popor
înrădăcinat în cultura creștină.
Ce înseamnă
rugăciunea pentru noi? Am meditat mult la acest lucru. Generația mea, și mă
gândesc aici la toți acei ce am făcut școala în timpul regimului comunist, am
fost învățați că Dumnezeu nu există, că religia este pentru oamenii slabi și
needucați și că știința are răspunsuri la toate întrebările. Îmi amintesc că
odată, în școala generală, dirigintele nostru a venit la ora de dirigenție
exact cu tema aceasta: sensul rugăciunii. Deși majoritatea nu vor recunoaște
acest lucru, dar educația din acea perioadă, ne-a modelat modul de gândire, cu
efecte ce sunt resimțite și astăzi.
Perioada
postcomunistă, cu o perioadă scurtă, în primii ani, în care se părea că ne-am
regăsit identitatea creștină, per ansamblu, nu a adus modificări pozitive. Invazia
ideologiei occidentale, a materialismului și hedonismului, puternic influențată
de televiziunile comerciale și apoi de internet, a modelat mințile tinerilor în
așa fel încât practici normale și firești cum ar fi mersul la biserică,
lecturarea Scripturii sau rugăciunea, să fie considerate ca aparținând unei
perioade demult apuse.
În același timp,
trebuie să luăm în seamă și un alt factor. Biserica Ortodoxă, majoritară în
rândul populației și implicit considerată ca reper spiritual, nu are în centrul
practicii uzuale, rugăciunea individuală, ca parte a devoțiunii personale a
credinciosului, ce trebuie practicată constant, consecvent și liber. Rugăciunea
este considerată doar ca parte a actului liturgic, rezervată în special
clerului, care se consideră a fi mediatorul între credinciosul simplu și
Dumnezeu. Rugăciunea omului de rând, se rezumă doar la un act mecanic, citită
dintr-o carte specifică, sau la formule stereotipe precum Doamne ai milă sau Doamne ajută.
Așadar, nu ar
trebui să ne mirăm că am ajuns aici. Să nu mai credem în rugăciune. Acest lucru
nu este comun doar nouă românilor. Este specific întregii lumi din civilizația
iudeo-creștină.
Totuși mai sunt
unii, considerați de elite ca fiind relicve ale unor epoci trecute, care mai
cred în rugăciune. Unul dintre acești dinozauri,
este premierul ungar Viktor Orban. În Octombrie anul trecut, evanghelistul Nick
Vujicic, a făcut o vizită în Ungaria și a fost primit și de primul ministru. Poza
cu Viktor Orban îngenuncheat pe caldarâm, împreună cu Nick Vujicic, care s-a
rugat pentru Ungaria, a făcut înconjurul lumii, stârnind laudele unora și
criticile altora. Un gest care îi va pune pe mulți tineri sau vârstnici din
Ungaria să se gândească mai mult la rugăciune, de aici încolo.
În urmă cu trei zile, un al dinozaur, din Statele Unite de data aceasta, a transmis
mesajul anual de Paște. Iată ce spunea printre altele Donald Trump: Deși nu vom putea să ne întâlnim unii cu alții, așa cum am face în mod
obișnuit de Paști, putem folosi acest timp sacru pentru a ne concentra pe
rugăciune, reflecție, și creștere în relația noastră personală cu Dumnezeu,
atât de importante.
Îi rog pe toți americanii să se roage ca Dumnezeu să ne vindece
națiunea; să aducă mângâiere celor ce plâng; să acorde tărie medicilor,
asistenților medicali și personalului medical; pentru a restabili sănătatea
bolnavilor; și să reînnoiască nădejdea în fiecare persoană care suferă. Națiunea
noastră va trece și prin aceasta ca niciodată.
Mulțumesc numeroaselor familii care s-au rugat pentru mine și
pentru familia mea. Iar rugăciunile voastre sunt simțite și vă sunt pentru
totdeauna recunoscător.
Voiam să prezint aici, mai pe larg, un episod
din anii 70, dar o să încerc o variantă mai scurtă. Pe atunci Jimmy Carter era
președinte. Un predicator simplu, din Texas ,
a plecat spre Washington
Nu mai credem în
rugăciune de mult timp. Și a trebuit să demonstrăm acest lucru tocmai acum, în
plină criză, când oamenii mor, medicii sunt depășiți de situație și guvernanții
la fel. Oare unde vom ajunge?
În loc de
încheiere, meditați vă rog la cuvintele acestui medic militar, trimis la
Suceava. Mai sunt totuși minți ce judecă onest, în aceste zile, probabil
puternic influențate de ceea ce trăiesc: „Dacă nu ne smerim, vom
pierde acest război (…) Acum toți cei decedați sunt doar numere. În
curând vor fi nume. Vom avea cu toții pierderi. Veți dori un umăr pe care să
plângeți, dar nu îl veți găsi, pentru că toți vor avea pe cineva de plâns. (…)
Rugați-vă! Dacă nu lui Dumnezeu, atunci unui dumnezeu. Recunoașteți că am fost
înfrânți, căci asta e primul pas spre victorie”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu