26-09-2018
Soția mea mi-a spus: „Iubitule, te depărtezi de mângâierea și mâinile vindecătoare ale lui Dumnezeu. Prietenii noștri din biserică îți simt lipsa, ar vrea să împărtășească dragostea lor cu tine.”
M-am gândit: „Uită-te la mine, ar trebui să fiu singur.”
Am început să lăcrimez pentru că eram diferit. Dar soția mea mă privea cu ochii plini de dragoste.
Eram de câteva săptămâni venit acasă de la spital după o internare de două luni, din cauza unei pneumonii, un accident vascular cerebral masiv, și apoi embolii pulmonare extinse în ambii plămâni. Doi dintre medicii care se ocupau de mine mi-au spus că mi sa dat „o grațiere divină, o nouă șansă, bucură-te de ea”; „o minune”.
Nu mă bucuram prea mult. M-am simțit mai mult ca o leguma pe care nu ai lua-o acasă de la piață.
Soția mea a simțit că mă izolez din ce în ce mai mult, că m-aș simți mai bine să fiu singur și să mă uit pasiv la TV. Fără să știu, cădeam într-una din plasele diavolului, dar Domnul nu voia ca eu să renunț. A venit la mine și mi-a pus capul în poală. Apoi, I-am simțit prezența caldă, așa cum am simțit-o când eram în Valea Morții. L-am simțit spunând: „e în regulă să plângi, fiul meu, și eu am plâns.” Când soția mea mi-a sărutat fața, dragostea Lui mi-a umplut inima zdrobită cu pace și recunoștință.
Povestea din spatele acestui moment dintre soția mea, eu și Dumnezeu s-a întâmplat la câteva săptămâni după ce am venit acasă din spital.
Este o experiență uimitoare atunci când inima, plămânii, și auzul se opresc, descoperi modul în care lucrurile sunt cu adevărat liniștite, descoperi liniștea desăvârșită, nu auzi sunetul provocat de bătăile inimii tale sau sunetul aerului care umple plămânii. Am simtit o frumusețe, o liniște și o pace pe care nu am vrut să o mai părăsesc.
Mă bucur că Dumnezeu m-a adus înapoi din Valea Morții. M-a adus înapoi, pentru ca draga mea soție și copiii noștri să nu trebuiască încă să se întristeze.
Un alt motiv pentru care m-a adus înapoi, este ca să le pot spune copiilor mei și altor oameni cum este să mori. Când murim suntem ca intr-un vid, nu putem gândi, nu ne putem ruga, nu putem spune versete sau nu putem mișca niciun mușchi. Simțim doar prezența Păstorului Cel Bun, iar asta e suficient.
Am început să-mi pierd acea stare de pace și liniște la câteva zile după ce am ajuns în spital. Miraculos, imediat după ce mi-am revenit, m-am întors la lucrarea mea, la scris, iar imediat după accidentul meu nu puteam pune împreună două propoziții măcar.
În aceste circumstanțe am aflat că moartea nu este nimic de temut, deoarece El a cucerit moartea. „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55).
Copiii răniți ai lui Dumnezeu au nevoie de diferite forme de „singuratate” ca parte a recuperării traumelor suferite. Fie că este vorba de divorț, de depresie, de moartea cuiva drag sau de boală – este nevoie de timp pentru vindecare.
Totuși, am aflat că o singură „singurătate” e bună, și anume: cea care te apropie de Dumnezeu, cea care îndepărtează o persoană de mâinile vindecătoare ale Domnului nostru este o lucrare a diavolului. Isus a spus: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi și împovăraţi, și Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11:28).
Avem nevoie de dragostea vindecătoare a Duhului Sfânt care curge prin rugăciunile copiilor lui Dumnezeu și cuvintele găsite în Pâinea Vieții.
Adu-ți inima sfâșiată înaintea lui Isus așa cum am făcut-o și eu. Vei găsi dragostea și încrederea pe care ai pierdut-o.
Din fericire, dragostea lui Dumnezeu e leacul pentru dorința de „izolare” și „căutarea dorinței noastre”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu