Pentru mulţi oameni
bolnavi, noaptea este cel mai greu de îndurat suferinţa. N-am înţeles multă
vreme de ce se plâng mai mult de venirea nopţii decât de suferinţa în sine, dar
când eu am avut probleme cu insomnia, cam un an şi jumătate, am început să-i
înţeleg. Ştiţi de ce e aşa greu să înduri suferinţa în timpul nopţii? Pentru că
ziua mai faci câte ceva şi mai uiţi, mai vine cineva să te vadă, mai vorbeşti
cu unul sau altul, te mai duci într-un loc sau altul şi mai uiţi de suferinţă. Timpul
trece mai uşor la gândul că o să vină noaptea, o să te pui în pat şi o să
adormi, şi în felul acesta vei uita de dureri. Dar când te pui seara în pat, somnul
fuge şi rămâi cu ochii în tavan toată noaptea gândindu-te la tot ce poate fi
mai rău, făcând tot felul de scenarii. Nici nu te poţi plimba, că îi trezeşti
pe cei din casă care pot dormi, nu te poţi duce să te plimbi că e noapte. Nu ai
decât să stai în pat şi nici să te foieşti prea mult nu poţi că te aud ceilalţi
din casă. Într-adevăr, noaptea e teribilă pentru cei suferinzi.
Pentru autorul Psalmului
71, viaţa în sine devenise o noapte continuă,
pe care abia o mai putea suferi. Nu există un consens general referitor la
autorul acestui psalm, însă cei mai mulţi sunt de acord că psalmul 71 este o
continuare a psalmului 70 şi a fost scris de David, în perioada când era bătrân
şi bolnav, şi când Adonia, unul dintre fiii săi, uneltise împotriva lui să pună
mâna pe tron. Tronul fusese făgăduit de Dumnezeu lui Solomon, însă iţele
disensiunilor politice şi ale neînţelegerilor familiale se încurcaseră foarte
tare pentru David şi urmaşii lui.
David a fost cel
mai măreţ rege din istoria Israelului, a fost un rege reper pentru toată
istoria evreilor de la el încoace. Dacă un rege era bun şi evlavios, se spunea
despre el că a umblat în căile tatălui său David. Iar dacă era nelegiuit se
spunea despre el că nu a îmblat în căile tatălui său David.
Chiar şi astăzi David este un reper pentru istoria
evreilor, mulţi evrei, mai ales cei ultraconservatori aşteptând un astfel de
rege, de Mesia. De ce a devenit David un rege reper? David fusese ales de
Dumnezeu şi pus deoparte să-I conducă poporul. Invidiat de Saul, urmărit mulţi
ani de zile pentru a fi ucis, David are o tinereţe destul de zbuciumată. Ajuns
pe tron, în cele din urmă, începe să aibă probleme în familie. Un fiu îi moare
la scurt timp după naştere, altul îşi batjocoreşte sora vitregă şi apoi este
ucis de fratele acesteia. Mai apoi a trecut prin umilinţa răzvrătirii lui
Absalom, care i-a dorit moartea pentru a pune mâna pe tron, dar a fost ucis de
oamenii lui David. Cu toate acestea, David reuşise să conducă Israelul spre cea
mai înfloritoare perioadă din istoria sa. David reuşise să lărgească graniţele
Israelului până acolo unde Dumnezeu îi făgăduise lui Moise că îi va da un loc
poporului Său. Niciodată până la David sau de la David încoace Israelul nu a
mai avut un stat atât de mare. De fapt, David este numit „om după
inima lui Dumnezeu” tocmai pentru acest lucru, că
purtase războaiele Domnului.
David a fost un
războinic din tinereţea lui aşa că a avut o viaţă zbuciumată. Fiind cioban la
oi trebuia să le păzească de lupi şi urşi, apoi şi-a dovedit vitejia în faţa lui
Goliat, după care a condus Israelul spre nenumărate biruinţe. Acum era bătrân
şi foarte bolnav. Suferea de o boală care-l făcea să-i fie frig continuu. Biblia
spune că oamenii lui nu reuşeau nicicum să-l încălzească. Zi după zi, David
trebuia să îndure boala aceasta care devenise insuportabilă. Nu mai avea mult
de trăit, dar voia ca măcar să moară liniştit.
Într-o zi, Adonia
având de partea lui câţiva dintre oamenii apropiaţi altădată lui David a mers
într-o cetate a lui Iuda şi s-a autoproclamat rege al Regatului de Sud. Aşa că
liniştea şi pacea nu voiau să-i fie aproape lui David nici pe patul morţii. Ştiţi
ce spun oamenii în asemenea momente: nu pot nici măcar să mor în linişte? Toată
viaţa am fost frământat şi apăsat, nici pe patul de moarte nu pot să am
linişte? Aş vrea să ne uităm la acest psalm şi aş vrea să vedem de ce permite
Dumnezeu suferinţa în viaţa preaiubiţilor Lui şi cum o foloseşte Dumnezeu
pentru a ne atrage mai aproape de El.
1.
Realitatea încercărilor pentru cel credincios Realitatea
dureroasă este aceasta: copiii lui Dumnezeu nu sunt imuni la suferinţa din
lume. Indiferent că eşti nou născut în credinţă sau că eşti de zeci de ani pe
această cale şi eşti un om matur, trăieşti pe un pământ blestemat de Dumnezeu,
plin de boli, de nelinişti şi de suferinţe. Când studiezi cu atenţie Scriptura
observi foarte uşor că Dumnezeu nu-i scuteşte pe credincioşii Lui de suferinţe,
ba chiar din contră, uneori îi lasă voit să experimenteze suferinţa pentru că
în felul acesta poate lucra răbdarea în viaţa noastră, şi răbdarea, spunea
Iacov trebuie să-şi facă desăvârşită lucrarea.
Prin suferinţă, în
altă ordine de idei, Dumnezeu lucrează la desăvârşirea noastră. Suferinţa este
o realitate în viaţa copiilor lui Dumnezeu şi spunem asta clar ca atunci când
cineva trece prin suferinţă să nu se descurajeze şi să nu dispere. Să ştie că
suferinţa lui este îngăduită de Dumnezeu şi că Dumnezeu are un scop bine
definit cu el. Ceea ce ne caracterizează după convertire, nu este schimbarea
mediului păcătos din jurul nostru, cu tot cu durerile, suferinţele şi lipsurile
de un fel sau altul, ci schimbarea atitudinii noastre faţă de ele. Necazurile
vor veni, durerea fizică, spirituală, emoţională vor veni, dar noi le vom privi
altfel, ştiind că sunt permise de Dumnezeu pentru a ne face mai mult asemenea
chipului Fiului Său.
Întâlnim în Psalmul
71 un om al lui Dumnezeu conştient că încercările sunt o realitate pe tot
drumul vieţii chiar şi pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu. David e conştient că
bătrâneţea nu-l scuteşte de suferinţă, ba poate chiar o amplifică, dar în
acelaşi timp e conştient că scăparea este la Dumnezeu.
Ascultaţi: „În
Tine, Doamne, îmi caut scăparea, să nu rămân de ruşine niciodată! Scapă-mă în
dreptatea Ta şi izbăveşte-mă! Pleacă-Ţi urechea spre mine şi ajută-mi. Fii o
stâncă de adăpost pentru mine unde să pot fugi totdeauna! Tu ai hotărât să mă
scapi căci Tu eşti stânca şi cetăţuia mea. Izbăveşte-mă Dumnezeule din mâna
celui rău, din mâna omului nelegiuit şi asupritor! Căci Tu eşti nădejdea mea, Doamne,
Dumnezeule. În Tine mă încred din tinereţea mea. Pe Tine mă sprijinesc din
pântecele mamei. Tu eşti binefăcătorul meu încă din pântecele mamei. Pe Tine Te
laud fără-ncetare (1-6).
Ce cuvinte
extraordinare. Ce maturitate extraordinară. „Doamne, spune David, văd că
încercările nu mă scutesc nici pe patul de moarte, sunt reale, sunt intense,
istovitoare. Dar, eu mă sprijin pe Tine, aşa cum am făcut întotdeauna… Aceasta
este atitudinea potrivită în faţa încercărilor. Nu suntem scutiţi de ele, dar
nu suntem singuri în ele. Problemele sunt mari, spune David, dar Dumnezeul
nostru e şi mai mare!
Cred că scopul
pentru care Duhul Sfânt care a inspirat Scripturile a lăsat aceste cuvinte în
acest psalm este să învăţăm să privim realitatea prin ochii lui Dumnezeu. Sfatul
Duhului din acest început de psalm este: Nu vă descurajaţi, nu disperaţi în
faţa încercărilor, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este
în lume. Observaţi că…
A.
Încercările pot veni din partea oamenilor răi David avusese de luptat
toată viaţa cu oameni răi. Saul îl urmărise multă vreme să-i ia viaţa, apoi
oamenii din anturajul său îl trădaseră de multe ori. Oameni cărora le făcuse
bine, îl răsplătiseră cu rău. E trist şi dureros să fii mereu vânat şi pus la
zid. Dar fiecare încercare îşi are scopul ei, prin fiecare experienţă de felul
acesta, Dumnezeu vrea să ne înveţe ceva. David spune: „…Vrăjmaşii mei vorbesc
de mine şi cei ce-mi pândesc viaţa se sfătuiesc între ei, zicând: l-a părăsit
Dumnezeu, puneţi mâna pe el, căci nu-i nimeni care să-l scape…” v. 10-11.
B.
Încercările pot veni din partea celor mai apropiaţi E trist când te
rănesc cei răi, oameni pe care îi cunoşti mai puţin sau deloc, dar e teribil de
dureros când te rănesc cei apropiaţi, chiar cei dragi. David experimentase asta
de multe ori. Amnon, propriul fiu, îi necinstise fiica şi David a fost
îndurerat, Absalom, un alt fiu se răsculase împotriva lui şi voise să-l ucidă
pentru a-i lua tronul, acum Adonia, voia să profite de slăbiciunea fizică a
tatălui său pentru a pune mâna pe tron. Dar şi aceste încercări sunt îngăduite
de Dumnezeu şi El ştie de ce le îngăduie. Am găsit undeva un citat atribuit lui
Alan Redpath, care spune că: „Nimic, nici o împrejurare, nici un necaz, nici o
încercare nu mă poate ajunge fără să fi trecut mai întâi, în drum spre mine,
prin faţa lui Dumnezeu, şi prin faţa lui Cristos. Or, dacă vine de atât de
departe, înseamnă că a venit cu un scop măreţ”.
David spune:
„…Dumnezeule, vino degrabă’ în ajutorul meu, să rămână de ruşine cei ce vor
să-mi ia viaţa, să fie acoperiţi de ruşine şi de ocară cei ce-mi caută
pierzarea. Şi eu voi nădăjdui pururea, te voi lăuda tot mai mult. Gura mea va
vesti zi de zi dreptatea şi mântuirea Ta, căci nu-i cunosc marginile. Voi spune
lucrările Tale cele puternice, Doamne, Dumnezeule, voi pomeni dreptatea Ta şi
numai pe a Ta…” (12b-16).
C.
Încercările pot veni din partea lui Dumnezeu Credeţi asta? Credeţi
că un Tată atât de bun şi iubitor aduce intenţionat încercări în viaţa copiilor
Lui? Ascultaţi ce spune David: „Dreptatea Ta Dumnezeule, ajunge până la cer, Tu
ai săvârşit lucruri mari: Dumnezeule, cine este ca Tine? Ne-ai făcut să trecem
prin multe necazuri şi nenorociri, dar ne vei da iarăşi viaţa, ne vei scoate
iarăşi din adâncurile pământului” (19-20).
Pe cei care sunteţi
părinţi vă va surprinde mai puţin acest lucru, pentru că, cu siguranţă, vă
aduceţi aminte de situaţiile în care le-aţi îngăduit copiilor dvs să se
lovească de greutăţi pentru ca pe viitor să fie mai atenţi. Părinţii îşi iubesc
destul de mult copiii pentru a-i lăsa să experimenteze durerea, pentru că de
multe ori durerea te învaţă mai mult decât mii de vorbe. Părinţii ştiu că în
urma unor situaţii dificile, dureroase, copiii lor devin mai atenţi, înţelepţi
şi maturi.
Aşa face Dumnezeu,
părintele nostru ceresc, pentru că El ştie mai bine ca oricine că durerea ne
înlesneşte creşterea spirituală.
2. Rolul
încercărilor pentru cel credincios Deja am amintit
câteva motive generale pentru care Dumnezeu îngăduie sau aduce intenţionat
încercările în viaţa noastră. Haideţi să ne uităm însă la câteva motive
specifice pe care le găsim în acest psalm.
A. Conştientizarea faptului că
nu suntem invulnerabili Mulţi tineri sau chiar adulţi trăiesc cu
impresia că sunt invulnerabili în faţa încercărilor, că pe ei nu-i poate afecta
nimic, că ei sunt tari şi puternici. Nu ştiu dacă nu aşa se simţise şi David
când era tânăr şi-i povestea regelui Saul cum se bătea el cu leu şi cu ursul
atunci când veneau să-i prade turma. Sau când îi cântau
fetele evreice că a bătut zecile de mii ale filistenilor când se întorcea
victorios de la lupta împotriva lui Goliat şi a filistenilor. Dar acum era pe
patul de moarte, prins de friguri, stând treaz şi zi şi noapte şi se simţea mai
vulnerabil ca niciodată. Aşa că din mijlocul suferinţei strigă: „Scapă-mă în
dreptatea Ta, pleacă-ţi urechea spre mine şi ajută-mi!” (2).
B. Conştientizarea faptului că nimic nu-i sigur pe pământ Prinşi în vârtejul
lucrurilor lumeşti, având un oarecare succes, parcă ne legăm de pământul acesta
şi de cele ce am adunat pe el, şi nici nu vrem să ne gândim că nimic nu-i sigur
sub soare, că, aşa cum spune vechiul imn creştin:
Precum trec stelele strălucitoare,
De raza soarelui dimineaţa,
Aşa vei trece de-aici, lăsând toate,
Dar, ce lui Isus ai făcut, va sta.
Cor: Asta rămâne, nu veştejeşte,
Ce pentru Isus ai făcut va sta.
Căci tu vei trece de-aici, lăsând toate,
Dar, ce lui Isus ai făcut, va sta.
Dumnezeu îngăduie
uneori ca încercarea să vină peste noi tocmai să ne aducem aminte că
totul e nesigur pe pământ, că totul este trecător, şi că numai cerul este
sigur.
David era măreţul
rege al poporului ales, purtase nenumărate victorii. Din tinereţe fetele îi
compuseseră cântece de vitejie şi-l lăudaseră războinicii pentru eroismul lui. Acum,
însă era neputincios. Nu-şi putea stăpâni nici măcar propriul trup să nu mai
tremure, darămite să conducă un regat. Vedea pe patul de suferinţă că nimic
nu-i veşnic pe pământ. Aşa că în versetul 9, spune: „Nu mă lepăda la vremea
bătrâneţii, când mi se duc puterile nu mă părăsi!”.
Şi cred că aceasta
este o lecţie pe care noi ar trebui să o învăţăm, pentru ca atunci când vom
ajunge în situaţia lui David să nu disperăm, ci să ştim că acesta este mersul
lucrurilor. Dar nu numai cei în vârstă trebuie să se gândească la veşnicia lor,
ci şi cei tineri. Nu există un decret prin care Dumnezeu să-I cheme în veşnicie
pe oameni în funcţie de vârstă, ci fiecare pleacă de pe pământ atunci când
hotărăşte Dumnezeu. Eu mă uit în urmă şi constat că dintre cei cu care am
copilărit, cu care am crescut au început să plece în veşnicie. Doi dintre
foştii mei colegi de şcoală au murit. O fată pe când avea 16 sau 17 ani de
meningoencefalită şi un băiat pe la 24 sau 25 de cancer. Aşadar, fiecare
trebuie să realizăm că nimic pe pământ nu-i sigur şi că trebuie să fim
pregătiţi pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Durerea, necazurile
şi suferinţa sunt indicatoare lăsate de Dumnezeu pe drumul vieţii noastre,
menite să ne aducă aminte înspre ce direcţie ne îndreptăm.
C.Conştientizarea faptului că depindem de Dumnezeu Oamenii puternici,
în floarea vârstei şi în deplinătatea capacităţilor fizice şi psihice vor să
fie independenţi, să nu depindă de nimeni, să se descurce cum pot şi cum vor,
să-şi aleagă propriul drum şi să-l urmeze după bunul plac. Dar mai devreme sau
mai târziu vor ajunge ca David, la pat, şi vor realiza că nimeni nu-i cu
adevărat independent. Când te crezi mai puternic afli că ai cancer, când crezi
că totul merge conform planurilor tale, afli că ai o boală pentru care nu
există niciun leac. Şi atunci realizezi că nu eşti stăpânul propriei vieţi, ci
depinzi pentru fiecare respiraţie de altcineva.
În astfel de
situaţii, majoritatea oamenilor îşi ridică ochii spre cer şi spun: Doamne, dacă
exişti, fă ceva cu mine! Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să aştepte veşti
înfiorătoare să realizeze că sunt dependenţi de Creatorul lor, pentru că ei
deja ştiu asta, aşa că în momente de felul acesta ei ştiu că au Tată bun care
veghează asupra lor. Tot Alan Redpath din care citam anterior, spune: „Când îmi
ridic ochii spre El şi primesc necazul ca venind de la tronul Lui cu un scop
măreţ, care va aduce binecuvântarea inimii mele, nicio amărăciune nu mă poate
tulbura, nicio încercare nu mă poate dezarma, nicio împrejurare nu-mi este
pricină de frământare, pentru că îmi găsesc odihna în bucuria de a şti cine
este Domnul meu”.
3. Rodul
sau rezultatele pe care ar trebui să le producă încercările în viaţa copiilor
lui Dumnezeu
Dacă în urma unei
încercări nu învăţăm ceva, înseamnă că nu i-am văzut rostul în viaţa noastră,
înseamnă nu am înţeles de ce a îngăduit-o Dumnezeu.
A. O
căutare mai ferventă a lui Dumnezeu – (3-6).
B. O
cunoaştere mai profundă a lui Dumnezeu – v. 20
Dumnezeu face rana
şi tot El o vindecă. Prin suferinţe Îl cunoaştem mai bine, vedem îndurarea Lui
şi că niciodată nu pune pe umerii noştri mai mult decât putem purta.
C. O
cântare de laudă pentru Dumnezeu 22-24 E greu să cânţi în
suferinţă, dar când realizăm cât de mare e îndurarea Dumnezeului nostru, cât de
mult bine ne-a făcut, îi vom cânta. Uneori cântarea va fi de jale, altădată de
bucurie, altădată de laudă. Unul dintre imnurile pe care le cântăm cu mare
plăcere pentru cuvintele sale profunde este: Săi spun lui Isus orice durere…
ştiţi cum a fost scris? Elisha A. Hoffman, autorul acestui imn iubea mult un
verset din Scriptură care spune: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului şi
El te va sprijini; El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit”
(Psalmul 55:22) şi medita adesea la el, primind mângâiere din partea
Domnului prin el. Într-o zi, de exemplu, a întâlnit o femeie ce trecea printr-o
depresie foarte severă. Ea şi-a deschis inima în faţa pastorului, spunându-i
acestuia toate decepţiile care au adus-o în această stare. Frecându-şi mâinile,
femeia plângea şi întreba mereu: „Ce o să mă fac? Doamne, ce o să se întâmple
cu viaţa mea?” Hoffman ştia cum să o ajute pe această femeie să se ridice din
starea ei deoarece el însuşi experimentase astfel de stări. Uitându-se fix în
ochii femeii, i-a spus: „Nu poţi face altceva mai bun pentru a ieşi din această
stare decât să-I spui lui Isus toate durerile şi îngrijorările tale. Trebuie
să-i spui lui Isus dacă vrei să experimentezi din nou bucuria!”
Dintr-o dată, faţa
femeii s-a luminat. „Da!” a strigat ea, „Trebuie să-I spun lui Isus problemele
mele; doar El mă poate ajuta”. Vorbele ei au răsunat multă vreme ca un ecou în
urechile lui Hoffman după ce s-a întors acasă. Curând după aceea, avea să
scrie, inspirat de drama acelei femei, îndrăgitul imn care spune:
Să-I spun lui
Isus orice durere
Ce câteodată m-apasă greu,
El mă ajută şi-mi dă scăpare,
El mă păzeşte orice rău.
Să-I spun lui Isus, să-I spun lui
Isus:
Chinul meu singur nu-l pot purta.
Să-I spun lui Isus, Să-I spun lui Isus;
Isus mă scapă de grija mea.
Sunt multe lucruri
a căror rezolvare nu depinde de noi. Sunt situaţii care ne depăşesc. Sunt
necazuri în faţa cărora ne vedem neputincioşi. Ce depinde de noi, ce putem face
şi trebuie să facem este să-I spunem Domnului Isus, să-I încredinţăm Lui toate
aceste situaţii dureroase.
„Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului şi El va lucra.”
Bebe Ciaușu
Pastorul Bisericii Baptiste
„Harul” din Ineu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu