Dr. H. Gene Garrick considera că filosofia se face atunci când omenirea se dă un pas în lături să se vadă întregul tablou. Ea este efortul de a vedea toate lucrurile ca pe un întreg unificat şi de a vedea cum se raportează toate părţile unele la altele şi la întreg. Unele dintre cele mai importante curente filosofice care s-au dezvoltat în decursul istoriei care au influenţat educaţia creştină şi încă continuă să o influenţeze sunt: umanismul, idealismul, realismul, pragmatismul, existenţialismul, naturalismul, liberalismul, behaviorismul. La o privire sumară asupra fiecăruia dintre aceste curente filosofice, cu siguranţă că sunt mult mai multe, se pot observa următoarele aspecte:
Umanismul-este un curent filosofic care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valorarea supremă, fiind un scop în sine şi nu un mijloc. Pentru umanişti, omul este măsura tuturor lucrurilor. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mijloace umane în sprijinul intereselor umane. Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor transcedentale cum ar fi dependenţa de credinţă, supranaturalul sau texte considerate a fi revelaţii divine. Umanismul respinge în mod clar apelul la credinţe supranaturale pentru soluţionarea problemelor umane. Conform umaniştilor, este responsabilitatea oamenilor să găsească adevărul, prin opoziţie cu căutarea lui în revelaţie, sau în orice altceva care e incompatibil cu aplicarea logicii asupra dovezilor observabile. Potrivit umaniştilor, educaţia ar trebui să urmărească în primul rând instruirea copiilor cu noi cunoştinţe pentru a-i face mai umani.
Idealismul-susţine că realitatea ultimă în univers se concentrează asupra ideii de minte. În acest sens, educaţia trebuie să aibă în centrul preocupării sale dezvoltarea intelectului. Ca reprezentant al acestui curent, Platon afirma:„sufletul încătuşat în timp tânjeşte după unirea eternă, el transcendând desigur limitările existenţei umane”. Pentru idealişti tot ce există se datorează spiritului. Potrivit idealismului, realitatea poate fi cunoscută numai prin idei. Idealismul neagă o existenţă a lucrurilor fără participarea raţiunii umane. Potrivit idealiştilor, doar experienţa nu poate da o imagine completă şi incontestabilă a realităţii.
Realismul-consideră că realitatea se limitează la unele porţiuni ale universului care pot fi percepute prin simţuri, educaţia existând pentru a transmite faptele lumii naturale care au fost verificate de cercetarea ştiinţifică. Ca reprezentant de marcă al acestui curent filosofic, Aristotel tinde să respingă dualismul idealist susţinând că universul este monist, asemănându-l cu o maşinărie uriaşă construită să funcţioneze după anumite legi inexorabile. Adevărul devine descoperirea acelor legi prin observare obiectivă, luare de probe, descriere empirică şi analiză statică.
Pragmatismul-caută să-i educe pe oameni în sensul de a fi capabili să-şi rezolve problemele pe baza experienţei. Potrivit lui John Dewey, unul din reprezentanţii de seamă ai acestui curent filosofic: „omul este dependent de sine însuşi şi de propriile sale metode pentru a realiza orice trebuie realizat în acest univers. Mintea omului, ca tot ce are viaţă, este parte a dezvoltării evoluţioniste”. Omul devine, în viziunea lui Dewey, produsul mediului înconjurător. Pragmatismul indică ideile adevărate după succesul acestora în experienţă. O idee nu este adevărată independent de experienţă, abia aplicarea ei în concret, consecinţele ei în practică îi acordă valoarea de adevăr.
Existenţialismul-consideră că educaţia îi pregăteşte pe elevi să facă alegeri personale şi să fie responsabili pentru consecinţele acestor alegeri, pe baza concepţiei că sensul şi realitatea sunt determinate de fiecare individ în parte. Existenţialiştii susţineau că scopul ideal al educaţiei este de a forma puterea stăpânirii de sine. Când elevul înţelege importanţa experienţelor sale, atunci el poate să se controleze în mod inteligent în cadrul mediului său ambiant. Problema de bază a existenţialismului este că presupune o moralitate incorporată în om. Din perspectiva existenţialismului, omul nu există decât prin efortul său. În perspectiva sfârşitului omul este înstrăinat de el însuşi ne mai având nici stăpânirea nici posesiunea sinelui.
Naturalismul-este o concepţie materialistă care neagă existenţa a tot ce nu este materie. Acest curent filosofic neagă existenţa lui Dumnezeu, a sufletului şi a vieţii de dinainte şi de după moarte. Pe de altă parte, susţine că singura cale de a dobândi cunoştinţe sau de a cunoaşte adevărul este cercetarea lumii materiale. Pătrunzând în învăţământ, acest „umanism ştiinţific” a influenţat în mod deosebit ştiinţa şi economia, favorizând apariţia darwinismului şi a marxismului. Datorită acestui curent naturalist, procesul de secularizare a înlocuit treptat adevărul creştin până la îndepărtarea completă a Bibliei din şcoli şi din viaţa personală. Naturalismul consideră că mediul socio-cultural exercită o influenţă absolut covârşitoare în apariţia şi dezvoltarea personalităţii umane. Naturaliştii copiază fotografic realitatea, fără a selecta ceea ce este caracteristic şi semnificativ, plasând-o în împrejurări întâmplătoare, oferind astfel o imagine falsă a realităţii.
Liberalismul-ca extremă la naturalism, a influenţat teologia înlăturând supranaturalul, încercând să facă un creştinism mai uşor de acceptat pentru mintea modernă. Pentru liberalism, omul este măsura tuturor lucrurilor, fiecare individ având posibilitatea să aleagă modul în care v-a aplica propria libertate. Acest curent filosofic este periculos din perspectiva educaţiei creştine datorită faptului că promovează individualismul şi datorită concepţiei potrivit căreia, mesajul Sfintelor Scripturi ar trebui „despuiat” de conceptele sale mitice, considerate a fi irelevante pentru omul modern.
Behaviorismul-este un curent filosofic pentru care controlul a fost substituit libertăţii. Obţinerea performanţelor este posibilă prin intermediul condiţionărilor externe (sancţiuni, recompense) şi ignorarea, pe cât posibil, a iniţiativelor personale. Behaviorismul neagă existenţa „omului lăuntric” ce trebuie dezvoltat. Behaviorismul este o teorie de învăţare care se concentrează numai asupra comportamentelor observabile în mod obiectiv reducând orice activităţi independente a minţii. Behaviorismul nu ia in considerare voinţa liberă, totul rezumându-se la un comportament condiţionat. Omul este doar o parte a naturii şi nimic mai mult. Acest curent filosofic încearcă să înlăture influenţa benefică a părinţilor şi a profesorilor asupra copiilor, înlocuind această influenţă umană cu instituţii şi tehnologie.
Analizând fiecare dintre aceste curente filosofice, măcar şi într-un mod sumar, se poate afirma că cel puţin un mod prin care au influenţat educaţia creştină îl reprezintă desacralizarea adevăratelor valori promovate de creştinism. Într-o societate postmodernă în care nu mai există absoluturi, totul devenind relativ, importanţa valorilor creştine este tot mai mult minimalizată prin educaţia filosofică seculară.
Educaţia creştină, care se presupune a fi astăzi marea responsabilitate a familiei, Bisericii şi a şcolilor creştine, nu poate exista dacă nu reuşeşte să prezinte celor implicaţi în procesul educaţiei o viziune clară cu privire la Dumnezeu şi viaţă, dacă nu porneşte de la aspiraţiile şi nevoile celor aflaţi în acest proces al educaţiei, iar în funcţie de acestea să se organizeze procesul de învăţământ. O astfel de educaţie, fără o perspectivă fundamentată pe învăţătura Sfintelor Scripturi ar fi o zadarnică încercare de promovare a unor„valori palide”.
Se ştie că filosofia lumii desacralizează lumea, prin urmare, apelul pe care apostolul Pavel îl face creştinilor din Colose este la fel de actual: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia” (Col.2:8). Educaţia creştină ar trebui să fie aşadar puternic ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu, doar acest Cuvânt putând să-l ajute pe fiecare om să trăiască o viaţă cu adevărat relevantă.
Viitorul educaţiei creştine este într-un anumit fel înfricoşător, având în vedere influenţa tot mai presantă a diferitelor curente filosofice şi totuşi promiţător având în vedere valorile pe care aceasta se fundamentează. Faptul că influenţa diferitelor curente filosofice asupra educaţiei creştine este tot mai presantă, face ca responsabilitatea familiei, a Bisericii şi a şcolilor creştine să fie cu atât mai mare în această priviinţă. Se impune aşadar ca atât familia cât şi Biserica şi diferitele şcoli creştine să fie cu luare aminte asupra învăţăturii pe care o dau altora.
Bibliografie:
BARON, Hans, The Crisis of the Early Renaissance. Civic Humanism and Republican Liberty in Age of Classicism and Tyrany, Princeton 1966.
CUCOŞ, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom,Iaşi, 1996.
DEWEY, Experience and Education, Editura Macmillian, New York, 1958.
IONESCU, Miron, RADU, Ioan, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
KIENEL, A. Paul, GIBBI, E. Olie, BERRY, R. Sharon, Filosofia educaţiei şcolare creştine, Editura ACSI, 1997.
NICOLA, Ioan, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2000.
Pastor, Lect.univ.dr. Samuiel Bâlc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu