Există sportivi care au handicapuri în performanțele lor – adică au note slabe în ceea ce s-au instruit să realizeze și nu au reușit să atingă ceea ce și-au propus ei sau li s-a propus să atingă. Există însă și persoane care au mentalitatea de handicap – adică au o infirmitate, o capacitate redusă de a procesa informațiile – și reacționează deplasat și deformat la lucrurile pe care ceilalți din jur le percep și le intuiesc total diferit – sau cel puțin cu mai multă perspicacitate, gândire, logică, etc.
De pildă, când dăm de oameni cu handicapuri, acestea pot să fie vizibile sau nu. Alții, însă, se fac pe ei înșiși handicapați prin ceea ce vorbesc, ceea ce fac și felul cum fac lucrurile. Sau îi fac pe alții… că e mai ușor să arăți cu degetul la cei din jur decât la tine, nu?
Ieri mergeam acasă de la lucru, era autobuzul aproape plin și lângă mine era un loc liber. La una din stații se urcă un individ cu o aparentă greutate de a se mișca, și văd cum o namilă de om de lângă mine, din spate, îi face semn să vină să se așeze pe locul liber din stânga mea. În fața mea era o tipă de vreo 40 și ceva de ani, cu o bluză multicoloră, un talisman ciudat pe gât și un inel de plastic pe deget; pe nas avea o pereche de ochelari și ochii ei străluceau. Când a văzut gestul acestui individ am observat cum pe fața ei a apărut un zâmbet care vorbea așa de mult. Oarecum am tresărit și am privit-o fără să vreau.
Părea o față nevinovată, dar privirea ei spunea ceva de genul: ”Uite domnule ce gest! Unde ai mai văzut așa ceva în cultura și societatea noastră plină de … handicapați?” De fapt, tipul care fusese așezat lângă mine era el însuși un individ cu o infirmitate, un handicap… un alt handicapat! Nu îi plângea nimeni de milă. Cel puțin nu mirosea a transpirație ca alții din jurul lui și în mână avea o plasă în care ținea o cutie mare de bomboane. Era un handicapat educat, am dedus eu atunci în clipa următoare…
Am continuat să privesc la femeia din fața mea. A continuat și ea să aibă aceiași privire luminată, tresărită, uimită și nedezamăgită. Probabil că ar fi vrut să zică că de ce nu am făcut eu gestul ”nobil” care l-a făcut namila de om din spatele meu, care l-a invitat pe individul cu defectul de mers pe scaunul de lângă mine. Am continuat să privesc pe geam cu speranța că unul din ei va coborî și nu voi mai fi nevoit să dau de privirea lor, de înfățișarea lor. Tăcerea din vorba lor era una. Cuvintele de pe privirea lor erau așa de multe și de interpretat. Puteam scrie volume atunci doar din privirea lor…
La una din stații a coborât femeia, a și tresărit ca un iepure când a ieșit de pe scaunul unde stătea. Probabil că incidentul cu handicapatul de lângă mine i-a schimbat ziua. Nu știu dacă avea jurnal și dacă ar fi menționat acest gest acolo, dar tresărirea ei din autobuz mi s-a părut puțin cam deplasată. Nu s-a mai uitat înapoi pe geam la mine, mă așteptam să îmi mai arunce o privire să mă simt iar… ”arătat cu degetul”. Vroiam să-i rânjesc înapoi și să-i răspund cu o privire la fel de înseninată că: ”totul e normal, totul e normal, duduie, dragă”.
La vreo alte două stații după aceea a coborât, cu dificultate ce-i drept, și individul de lângă mine. Nu l-a ajutat nimeni să coboare, deși se vedea clar că nu putea să pășească cu aceiași ușurătate ca ceilalți din jur. Unii chiar ar fi vrut să se împingă pe scară să urce pe lângă el mai repede în autobuzul care se umplea de oameni. Ți-ai găsit gest! De unde să se transmită bunăvoința unei namile de om din autobuz la alte grămezi de oameni care erau și ei cu gândul în altă parte și se grăbeau, care mai de care, să ajungă la destinația lor? Nu toți realizează faptul că persoanele cu handicap au uneori prioritate, însă mulți o ignoră. O consideră o prostie, un motiv de a nu munci, de a profita de bunătatea altora din jur. Alții poate le plâng de mila acelora cu infirmități de acest gen… Reacții fără număr, din nou și din nou.
Într-o sâmbătă treceam prin parcarea unui supermarket și am observat că la intrare erau marcate spații de parcare pentru persoanele cu handicap. Chiar acolo parcase un individ de la o biserică evanghelică din oraș – pe care îl știam – și am auzit cum alți oameni care stăteau la intrarea i-au și reproșat, ”Bă, ești handicapat? De ce ai parcat acolo?” Individul a reacționat și el cam cu aceiași monedă, că ce treabă au ei cu el, că el se grăbește…
A vrut să aibă prioritatea de care beneficiază doar persoanele care au însemnul de handicapat pe geamul mașinii. La el, însă, acesta nu doar că lipsea, dar fudulia lui îl făcea să fie un handicapat mintal. Dacă ar fi știut acei indivizi că el este un pocăit de la o biserică evanghelică locală și el le-ar fi înmânat atunci un tratat, sau un Nou Testament, garantat era faptul că în clipa următoare îl urcau în mașină și-l puneau să se care de acolo, de pe locul acela rezervat persoanelor cu handicap! Am rămas chiar și eu stupefiat de gestul său ieșit din comun. Aveam așteptări mai mari de la unul care se crede ”ucenic al lui Isus”, însă care, după felul său de a fi și vorba lui, nu era altceva decât o bucată necoaptă de om handicapat mintal, în plus mai se bătea și în piept cu religia lui. Ce fudul mare! Ce handicapat!
În Sfânta Scriptură am întâlnit un incident similar, însă puțin mai deosebit. O persoană cu handicap, pe numele Mefiboșet, primește o onoare și o cinste – prioritatea iar – de care el însuși nu o considera că o merită (vezi 2 Samuel 9:1-13). În starea lui nenorocită – de câine, cum o considera chiar el – a primit oportunitatea unică de a sta nu doar la masa regelui restul zilelor lui, dar și toate terenurile pe care le-a avut tatăl său, Ionatan. E interesant că nu a spus nimeni nimic de rău despre el, doar faptul că s-a transmis regelui David despre starea lui fizică. Practic a primit o prioritate datorită unui om care o dată a fost prietenul apropiat al lui David. Probabil că dacă nu ar fi fost nici o relație de prietenie între David și Ionatan, Mefiboșet nu ar fi avut parte de acest favor. Ar fi rămas în continuare un izolat al societății… un alt handicapat care zăcea în drum, în așteptarea clipei morții.
Și uite că așa ne cam asemuim și noi cu astfel de oameni. Considerăm că avem – sau nu, depinde de ce mentalități avem în noi – dreptul la prioritate în jur, în societate, în viață, și dacă nu le primim, îi considerăm pe ceilalți din jurul nostru oameni fără minte, deplasați, și plin de ură. Niște handicapați. Niște anti-sociali. Și apoi, poate, realizăm că noi de fapt nu meritam nimic. Nu meritam locul de pe scaunul din autobuz pe care poate ni l-ar fi oferit cineva – sau nu – nu meritam nici să intrăm în față la magazin că suntem grăbiți, nu meritam să fim salvați că avem mai puține păcate ca handicapatul din parcarea pentru handicapați… și câte altele. Ideea e că dacă ne recunoaștem starea noastră și realizăm că avem nevoie de ajutorul divin, atunci suntem mai mult decât oameni cu mintea la locul ei. Realizăm o nevoie esențială din viața noastră și tânjim să primim răspuns, rezolvare și remediere cât mai curând posibil. Însă, dacă nu realizăm că suntem ceea ce suntem, că avem nevoie de ajutor și mereu așteptăm ca alții din jur să ne sară în ajutor, să ne ofere tot felul de favoruri… practic noi suntem niște oameni cu un handicap. Nu am realizat încă ce suntem și care este scopul nostru în viață. Nu am realizat direcția și esențialul trăirii pe acest pământ. Am devenit oameni care tânjesc după prioritate… având un handicap închipuit… prin care încercăm să manipulăm pe cei din jur să ne facă nouă ceea ce ne place, și nu invers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu