GENEZA

Titlul: Titlul din limba română provine de la cuvîntul latin „genesis” care înseamnă  „început”, în limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea primelor cuvinte din  debutul ei: „La început” („bereşit”). Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit  pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit să ne dea informaţii cu privire la  începuturile tuturor lucrurilor din lumea necunoscută în care deschidem ochii prin  naşterea biologică.

Autorul: Cartea aceasta a fost scrisă de Moise şi, împreună cu următoarele patru  scrise de el, face parte dintr-o grupă de cinci cărţi cunoscute sub numirea de:  „Pentateucul lui Moise”. Dovezi în sprijinul părerii că Moise a fost autorul acestor cărţi  se găsesc în: (1) textul acestor cărţi (Exod 17:14; 24:4, 7; 34:27; Num. 33:1-2;  Deut. 31:9), (2) alte cărţi ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8; 8:32, 34; 22:5; 1  Împăraţi 2:3; 2 Împăraţi 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4), (3) în  cărţile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5),  (4) faptul că descrierile apar a fi ale unui martor ocular, nu a unuia care ar fi trăit la  multe secole după aceea (Exod 15:27; Num. 21:1-31; 11:7-8), (5) faptul că autorul  manifestă o cunoaştere foarte exactă asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor şi  locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22)

Conţinutul: Cartea Genezei conţine informaţii despre „începuturile” multor lucruri din  lumea în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi” este făcută  concentric, începînd cu informaţii globale despre realitatea creaţiei şi apropiindu-se  apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurătoare omului. Această apropiere  cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă  celor mai arzătoare întrebări ale fiinţei umane: Cine sînt eu? Ce este lumea aceasta în  care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut şi care este raţiunea  existenţei mele?

Textul Genezei apare de 60 de ori în conţinutul Noului Testament dovedind într-un  sens profund că germenii tuturor revelaţiilor dumnezeieşti sînt plantate aici şi că cine  vrea să înţeleagă pe deplin această revelaţie trebuie să înceapă cu această carte.  Geneza este o carte istorică. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii”. De  fapt am putea împărţii întreaga Biblie în două secţiuni istorice distincte. Evenimentele  dinaintea căderii omului (Geneza 1:1 pînă la Geneza 3:24) şi evenimentele de după  aceea (Geneza 4:1 pînă la sfîrşitul Bibliei). În cea de a două secţiune istorică sînt  redate evenimentele din planul de „mîntuire” a fiinţei umane, adică acele evenimente  cauzate de Dumnezeu să se întîmple pentru salvarea omului de la pierzarea veşnică.  Sînt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de  producţie (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societăţii umane  (sociologie), o alta a diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a  cuceririi spaţiului înconjurător şi încă o alta a abilităţii omului de a-şi explica lumea şi  raţiunea ei de existenţă (filosofie). Biblia este o carte de istorie în măsura în care  cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la  pierzarea veşnică produsă de neascultarea din grădina Edenului, în lumina destinului  nostru veşnic, Biblia, şi implicit cartea Genezei, este singura naraţiune istorică care  ne poate influenţa soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărţi de istorie ne  poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferinţa noastră absolută  şi de neînlăturat.  În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite  pedeapsa şi să refacă echilibrul dreptăţii. Dumnezeu a ales însă să nu ne facă ceva  rău care să ne distrugă veşnic; pedepsele Lui sînt limitate în măsură şi educative în  scop. Hotărîrea lui Dumnezeu de a restringe „dimensiunile” pedepsei pentru a ne face  bine este ilustrată în cele 8 „legăminte” pe care El le-a făcut cu omul în decursul  istoriei. Primele 4 legăminte din această serie de 8 sînt redate în cuprinsul cărţii  Geneza. Iată însă o listă completă a tuturor celor 8: (1) Edenic (Gen. 2:16), (2)  Adamic (Gen. 3:15), (3) prin Noe (Gen. 9:16), (4) Avraamic (Gen. 12:2), (5) Mozaic  (Gen. 19:5), (6) Palestinian (Deut. 30:3), (7) Davidic (2 Sam. 7:16) şi (8) Legămîntul  cel Nou (Evrei 8:8; 1 Cor. 11:23-25).  Aşezată la începutul celor 66 de cărţi ale Bibliei, Geneza este şi începutul „revelaţiei  de Sine” a lui Dumnezeu, a descoperirii fiinţei Lui către făptura creiată. Această  descoperire treptată este progresivă în esenţă şi culminează în Cristos, Dumnezeu  adevărat făcut trup şi coborît printre oameni (Ioan 1:18; 14:8-10; Col. 1:15; 2:9;  Evrei 1:1-3).  Cunoaşterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în  „numele” cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume  deoarece orice cuvînt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în  dimensiunile fiinţei Sale şi în posibilităţile Lui de manifestare. Totuşi, cartea Geneza ne  pune la dispoziţie primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu:  Elohim, Iehova şi Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită şi desăvîrşită care  nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelaţiei lui Dumnezeu către oameni  (Exod 6:3), precum şi cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion:  Dumnezeul Cel Prea înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (15:2),  El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă  (Gen. 22:14) El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).  Elohim este o formă de plural care denumeşte un aspect caracteristic al fiinţei divine:  Dumnezeu întreit în fiinţă (Gen. 1:26), dar unic în natură şi persoană (Deut. 6:4)  Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfăşoară ceva din  caracterul infinit al prezenţei şi posibilităţilor divine: „Eu sînt Cel ce sînt” (Exod  3:11-15). Ocazia în care a apărut acest nume i-a făcut pe mulţi să se oprească  asupra lui ca asupra singurului nume veritabil al dumnezeirii. Este bine de ştiut însă că  evreii au pierdut ei înşişi pronunţarea corectă a acestei perifraze notate în textul  vechi doar prin consoanele HH şi semivocalele Y, W (lingviştii de astăzi înclină totuşi  spre forma Yahweh). În timpul Evului Mediu, rabinii au înlocuit vocalele originale cu  vocalele din cel de al treilea nume pentru divinitate: Adonai şi astfel s-a ajuns la  numirea de „Iehova”. Astăzi nimeni nu poate spune că ştie cum a sunat vocea din  ceruri prin care S-a identificat Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul că în textul  Bibliei au apărut apoi alte numiri pentru Dumnezeu ne arată clar că nu este bine să ne  legăm prea mult de această singură numire.  Adonai, sau mai scurt „Adon” este numirea veche pentru „Stăpîn” sau „Domn” şi este  aplicată în textul Vechiului Testament şi omului şi divinităţii (Gen. 15:2). Atunci cînd  este aplicat oamenilor „adonai” se scrie cu literă mică.  Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut  cerurile şi pămîntul” este de o importantă covîrşitoare. Această afirmaţie limitează  rătăcirile imaginaţiei noastre care-l caută pe Dumnezeu în forme aberante şi arbitrare.  „La început Dumnezeu…” – neagă totodată şi Ateismul şi Politeismul. Între vidul  nimicului şi confuzia mulţimii de dumnezei, Geneza ni-L aşează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul şi scopul tuturor lucrurilor.  „La început Dumnezeu a făcut…” – neagă Fatalismul cu învăţătura lui bazată pe  hazard.  „La început Dumnezeu a făcut…” – neagă şi Evoluţionismul haotic, maşinist şi  impersonal.  „La început Dumnezeu a făcut Cerurile şi pămîntul” – neagă Panteismul care susţine  că Dumnezeu este totuna cu creiaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care,  ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi pretinzînd că materia este veşnică, caută să ne  ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul desăvîrşit al tuturor celor create.

ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII – Tema Genezei fiind: „Suveranitatea divină în creaţie, istorie şi mîntuire”, am putea sistematiza cuprinsul cărţii după cum urmează:  

I. Protoistoria Omenirii  Patru evenimente de seamă  CREAŢIA – Suveranitatea divină asupra lumii fizice. Priorităţile veşnice ale lui  Dumnezeu.  CĂDEREA – Suveranitatea divină în problemele umane. Autoritatea morală divină.  POTOPUL – Suveranitatea divină în pedepsire. Autoritatea judiciară supremă.  CRIZA DE LA BABEL – Suveranitatea divină în răspîndirea şi specificul raselor.  Autoritate socială supremă. Stăpînirea deplină asupra societăţii.  

II. Istoria patriarhilor  Patru persoane de seamă  AVRAAM – Suveranitatea divină în alegere. Chemare supranaturală.  ISAAC – Suveranitatea divină în alegere. Naşterea supranaturală.  IACOV – Suveranitatea divină în alegere. Îngrijire supranaturală.  IOSIF – Suveranitatea divină în călăuzire. Călăuzire supranaturală.

SCHIŢA CĂRŢII  I. FACEREA LUMII 1:1 – 2:25   a. Facerea universului, 1:1   b. Facerea pămîntului, 1:2 – 2:3   c. Facerea Omului, 2:4 -25  II. CĂDEREA OMULUI 3:1-24  a. Ispitirea, 3:1-7  b. Pedepsele, 3:8-24  III. PROTOISTORIA OMENIRII 4 – 5  a. Cain şi urmaşii lui, 4:1-24  b. Set, 4:25-26  c. De la Adam la Noe, 5:1-32  IV. VIAŢA LUI NOE 6:1 – 10:32  a. Cauzele potopului, 6:1-13  b. Potopul, 6:14-8:19  c. Evenimente de după potop, 8:20 – 9:29  d. Urmaşii lui Noe, 10:1-32  V. TURNUL BABEL, 11:1-9  VI. VIAŢA LUI AVRAAM 11:10-25:11  a. Strămoşii lui Avraam, 11:10-26  b. Familia lui Avraam, 11:27-32  c. Chemarea lui Avraam, 12:1-20  d. Despărţirea lui Avraam de Lot, 13:1-18  e. Lot izbăvit de Avraam, 14:1-24  f. Legămîntul Avraamic, 15:1-21  g. Naşterea lui Ismael, 16:1-16  h. Tăierea împrejur, 17:1-27  i. Nimicirea Sodomei şi Gomorei, 18; 19  î. Avraam şi Abimelec, 20:1-18  j. Naşterea şi jertfirea lui Isaac, 21; 22  k. Moartea Sarei, 23:1-20  l. Căsătoria lui Isaac, 24:1-67  m. Moartea lui Avraam, 25:1-11  VII. URMAŞII LUI ISMAEL, 25:12-18  VIII. VIAŢA LUI IACOV, 25:19-36:43  a. Iacov şi Esau, 25:19-34  b. Isaac şi Abimelec, 26:1-35  c. Iacov în tinereţe, 27:1 – 28:22  d. Iacov la Laban, 29:1 – 30:43  e. Iacov se întoarce în Canaan, 31:1 – 33:20  f. Bătrîneţea lui Iacov, 34:1 – 36:43  IX. VIAŢA LUI IOSIF, 37:1 – 50:26  a. Iosif vîndut în robie, 37:1-36  b. Păcătuirea lui Iuda cu Tamar, 38:1-30  c. Iosif în Egipt, 39:1 -41:57  d. Fraţii lui Iosif vin în Egipt, 42:1 – 45:28  e. Toată familia vine în Egipt, 46:1 – 47:31  f. Binecuvîntarea copiilor lui Iosif, 48:1-22  g. Iacov îşi binecuvîntează fii, 49:1-27  h. Moartea şi îngroparea lui Iacov, 49:28 -50:14  i. Ultimele zile ale lui Iosif, 50:15-26

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

EXODUL.

EXODUL. Acest eveniment a marcat naşterea Israelului ca naţiune şi ca teocraţie, prin legământul de la Sinai care a urmat imediat după Exod

I. Evenimentul propriu-zis

După şederea evreilor în Egipt în partea de E a Deltei Nilului timp de 430 de ani (Exod 12:40-41), şedere care a culminat cu înrobirea pentru muncile forţate în timpul Dinastiei a 18-a şi a 19-a, Dumnezeu l-a însărcinat pe Moise, avându-l pe Aaron ca purtător de cuvânt, să scoată din Egipt pe sclavii evrei, urmaşii tribali ai lui Avraam, Isaac şi Iacov, pentru a deveni o naţiune în Palestina, ţara promisă (Exod 3-4). În ciuda ostilităţii şi puterii vremelnice a lui faraon şi apoi în ciuda lipsei de credincioşie a Israelului, formarea naţiunii avea să aibă loc (Iosua 24).

Ieşirea în masă a unui grup mare de supuşi dintr-un stat important nu constituie ceva imposibil sau fără precedent în antichitate. În ultima parte a secolului al 15-lea î.Cr. locuitorii din vreo patrusprezece „ţări”, „ţinuturi de munte” şi oraşe pare să fi părăsit locurile lor din regatul hitit şi s-au transferat în ţara Isuwa (Prolog la tratatul lui Suppiluliuma şi „Mattiwaza”, Weidner, Politische Dokumente am Kleinasien, 1923, p. 5), dar au fost aduşi înapoi mai târziu de puternicul rege hitit Suppiluliuma. Încercările lui Faraon de a opri şi apoi de a recuceri pe evrei au fost zădărnicite de intervenţia lui Dumnezeu care a dezlănţuit împotriva lui forţele naturii în nouă plăgi şi o pedeapsă supranaturală în a zecea plagă, iar apoi a înecat în Marea Roşie (sau Marea Trestiei) pe urmăritorii aflaţi în care de război. Chemarea naţiunii în felul acesta este unică şi a fost făcută cu scopul ca ei să-L slujească pe Dumnezeu şi să împlinească un legământ făcut cu Dumnezeul lor. Nu încape îndoială că oamenii care au fugit în Isuwa s-au considerat asupriţi, dar nu au avut o însărcinare pozitivă sau o chemare divină pentru un destin înalt. Împreună cu Israel a ieşit o mulţime pestriţă, amestecată în ce priveşte motivele şi originea („o mulţime… de tot soiul”. Exod 12:38, ebr. ’erebrab, echivalent cu „persoane din clasa cea mai de jos a societăţii”). Acest grup a preferat carne în loc de mană (Numeri 11:4; ebr. ‘asapsup, „gloată, prostime”). Alte aspecte specifice ale Exodului sunt tratate în cadrul altor articole, după cum urmează: Pentru data Exodului, vezi *CRONOLOGIA VECHIULUI TESTAMENT. Pentru drumul urmat în Exod, vezi de asemenea localităţile egiptene *TABĂRA DE LÂNGĂ MARE, *BAAL-ŢEFON, *PITOM, *RAMSES, *SUCOT, *MIGDOL, etc., iar pentru călătoria în Sinai, *PUSTIA PRIBEGIEI, *SINAI şi locuri individuale; *ELIM, *REFIDIM, etc. Pentru cadrul egiptean legat de asuprire şi condiţiile din vremea Exodului, vezi *EGIPT (IV.), *MOISE şi *PLĂGILE DIN EGIPT.

II. Exodul în istoria de mai târziu

În generaţiile de mai târziu profeţii au îndemnat în repetate rânduri poporul Israel să se întoarcă la Dumnezeul său, iar psalmiştii amintesc în meditaţiile lor acest Exod – harul izbăvitor al lui Dumnezeu de a scoate poporul din robia egipteană pentru a împlini promisiunile făcute patriarhilor, de a-L sluji pe El şi de a exemplifica adevărul Lui. Ei considerau că marea izbăvire trebuie să fie amintită întotdeauna cu recunoştinţă şi trebuie să aibă ca rezultat ascultarea. Pasajele care conţin asemenea idei sunt: cărţile istorice, Judecători 6:8-9, 13; 1 Samuel 12:6, 8; 1 Împăraţi 8:51; 2 Cronici 7:22; Neemia 9:9 ş.urm.; Psalmi: Psalmul 77:14-20; 78:12-55; 80:8; 106:1-12; 114. Dintre profeţi, vezi Osea 11:1; Ieremia 7:21-24; 11:1-8; 34:13; Daniel 9:15. În NT Cristos a realizat „Exodul” final, izbăvirea deplină (cf. Evrei 13:3 şi alte texte).

BIBLIOGRAFIE. 1963 J. Bimson, Redating the Exodus and the Conquest, 1978 (prezintă dovezile arheologice şi de altă natură în favoarea datării Exodului şi Cuceririi în secolul al 15-lea î.Cr.); D. Daube, The Exodus Pattern in the Bible, 1963; R. E. Nixon, The Exodus in the New Testament, 1963.

K.A.K.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/exodul.html

ENOH.

1. Fiul lui Cain (Geneza 4:17), al cărui nume a fost dat unei cetăţi.

2. Fiul lui Iared şi tatăl lui Metusala (Geneza 5:18, 21). Enoh a fost un om de o sfinţenie remarcabilă, care s-a bucurat de o părtăşie apropiată cu Dumnezeu (Geneza 5:22, 24; pentru expresia „a umblat cu Dumnezeu”, vezi Geneza 6:9; Mica 6:8; Maleahi 2:6). La fel ca şi Ilie (2 Împăraţi 2:11), el a intrat în prezenţa lui Dumnezeu fără să moară (Geneza 5:24).

Este probabil că limbajul din Psalmul 49:15; 73:24 reflectă istoria lui Enoh. În cazul acesta exemplul înălţării lui Enoh a jucat un rol important în originea speranţei evreieşti pentru viaţa cu Dumnezeu după moarte, (în Apocrife, Înţelepciunea 4:10-14 îl prezintă de asemenea pe Enoh ca un exemplu remarcabil de neprihănire şi speranţă pentru viaţa veşnică.)

În NT, Evrei 11:5 ş.urm. înălţarea lui Enoh este atribuită credinţei sale; expresia „plăcut lui Dumnezeu” este traducerea în LXX a expresiei „a umblat cu Dumnezeu” (Geneza 5:24). Iuda 14 ş.urm. citează o profeţie atribuită lui Enoh, găsită în 1 Enoh 1:9.

În perioada intertestamentală Enoh a devenit un personaj popular: vezi Eclesiasticul 44:16; 49:14, 16 (ebr.); Jubileele 4:14-26; 10:17; şi 1 Enoh. Probabil că legenda lui Enoh a fost elaborată în diaspora babiloniană ca echivalent al înţelepţilor antediluvieni din legenda mesopotamiană. Astfel, Enoh a devenit inventatorul artei scrisului şi primul înţelept care a primit revelaţii cereşti despre secretele universului şi le-a transmis în scris generaţiilor care au urmat.

În tradiţia veche cunoştinţele lui ştiinţifice sunt remarcabile, acestea fiind dobândite în călătoriile lui prin cer, însoţit de îngeri călăuzitori; ele sunt din domeniul astronomiei, cosmografiei şi meteorologiei, şi sunt reprezentate printre altele de calendarul solar folosit la Qumran. El a fost de asemenea profetul lui Dumnezeu împotriva îngerilor căzuţi. Tradiţia de mai târziu (secolul al 2-lea î.Cr.) pune accent pe învăţătura lui etică şi în special revelaţiile lui apocaliptice despre cursul istoriei lumii până la judecata de pe urmă. În Comparaţii (1 Enoh37-71) el este identificat cu Fiul mesianic al omului (71:14-17), iar unele tradiţii evreieşti de mai târziu îl identifică cu personajul Metatron, care era aproape divin (Targum of Pseudo-Jonathan, Geneza 5:24; 3 Enoh). Scrierile apocaliptice ale primilor creştini indică faptul că ei aşteptau ca Enoh să se întoarcă pe pământ împreună cu Ilie, înainte de Sfârşit.

1 Enoh (Enoh etiopian) este una dintre cele mai importante lucrări intertestamentale. Textul complet s-a păstrat numai în limba etiopiană, dar unele secţiuni s-au păstrat şi în greacă, iar fragmente importante din originalul aramaic sunt accesibile în prezent în manuscrisele de la Qumran. 1 Enoh cuprinde cinci cărţi: Cartea Veghetorilor (1-36), Comparaţii (37-71), Cartea Astronomică (72-82), Cartea Viselor (83-90) şi Epistola lui Enoh (91-105). Manuscrisele de la Qumran includ fragmente din aceste cărţi, cu excepţia Comparaţiilor, şi de aceea acestea sunt datate în general în secolul 1 d.Cr. Tot de la Qumran provin şi fragmente ale unei cărţi necunoscute până în prezent, Cartea Uriaşilor, care probabil că a fost la început a cincea carte din Pentateuhul lui Enoh, şi care a fost înlocuită mai târziu de Comparaţii.

Manuscrisele de la Qumran ne ajută să clarificăm datele acestor lucrări. Cele mai vechi secţiuni sunt Cartea Astronomică şi 6-19: ele au fost scrise într-o perioadă care se situează între începutul secolului al 2-lea î.Cr. şi secolului al 5-lea. Cartea Veghetorilor (care include 6-19) se încadrează între jumătatea secolului 1 şi probabil jumătatea secolului al 3-lea î.Cr. Cartea Viselor datează din 165 sau 164 î.Cr. Epistola lui Enoh şi Cartea Uriaşilor s-ar putea să dateze de la sfârşitul secolului al 2-lea î.Cr.

Alte lucrări care poartă numele lui Enoh datează din era creştină. Comparaţiile (1 Enoh 37-71) – importante probabil ca ilustraţie pentru folosirea în evanghelii a expresiei „Fiul omului” – par să fie o lucrare evreiască, deşi unii au susţinut că este de origine creştină. 3 Enoh (Enoh ebraic) este o lucrare evreiască, dar data este controversată. 2 Enoh (Enoh slavon) este o lucrare creştină scrisă ulterior care s-ar putea să includă material evreiesc.

BIBLIOGRAFIE. 1976. H. Charles, The Book of Enoch, 1912; P. Grelot, Recherches de Science Religieuse 46, 1958, p. 5-26, 181-210; J. T. Milik, The Books of Enoch: Aramaic Fragments from Qumran Cave 4, 1976.

R.J.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/enoh.html

ELISEI

ELISEI. Un profet din Israel, în secolul al 9-lea. Numele lui apare în VT ebr. ca ‘elisa, în VT gr.Eleisaie, în scrierile lui Josephus Elissaios, iar în NT Elisaios. Numele înseamnă „Dumnezeu este mântuire”. Numele tatălui său a fost Şafat.

Tot ce se ştie despre originea lui Elisei se găseşte în 1 Împăraţi 19:16,19-21. Nu ni se spune care a fost vârsta lui sau locul de naştere, dar putem presupune că era din Abel-Mehola (Tell Abu Sifri?), din Valea Iordanului, şi că era tânăr atunci când l-a chemat Ilie. Este clar de asemenea că provenea dintr-o familie înstărită.

Slujirea lui, dacă o datăm de la chemarea lui, se extinde în timpul domniei lui Ahab, Ahazia, Ioram, Iehu, Ioahaz şi Ioas – o perioadă de mai bine de 50 de ani. Istorisirea lucrării lui Elisei este scrisă în 1 Împăraţi 19; 2 Împăraţi 2-9; 13 şi conţine o serie de optsprezece întâmplări. Nu este posibil să stabilim cu certitudine ordinea cronologică datorită întreruperilor evidente în şirul evenimentelor (de ex. compară 2 Împăraţi 6:23 cu 6:24; 5:27 cu 8:4-5; 13:13 cu 13:14 ş.urm.). Aceste întâmplări nu indică o tensiune dintre închinarea la Iahve şi închinarea la Baal ca şi în timpul lui *Ilie. Lucrarea lui a fost o desfăşurată în cadrul conducerii şcolii profetice, şi consta dintr-o manifestare de semne şi minuni atât la nivel individual cât şi la nivel naţional. Elisei ne apare ca un fel de vizionar, în tradiţia lui Samuel, la care apelează deopotrivă ţăranii şi regii.

Dacă examinăm aceste episoade în ordinea lor biblică, putem face următoarele observaţii.

(1) chemarea lui Elisei (1 Împăraţi 19:19-21) nu a fost atât o ungere (cf. 1 Împăraţi 19:16), cât o ordinare, prin învestitura cu mantaua profetică a lui Ilie. Până la înălţarea lui Ilie, Elisei a rămas slujitorul lui (1 Împăraţi 19:21; 2 Împăraţi 3:11).

(2) 2 Împăraţi 2:1-18 relatează preluarea de către Elisei a rolului stăpânului său. Partea dublă din duhul lui Ilie care a venit asupra lui Elisei ne aminteşte de limbajul şi ideea din Deuteronom 21:17, şi întregul episod ne aminteşte de înlocuirea lui Moise de către Iosua, ca şi lider al Israelului.

(3) Vindecarea apelor rele din 2 Împăraţi 2:19-22 are de asemenea o paralelă în Exodul (Exod 15:22-25).

(4) Incidentul din 2 Împăraţi 2:23-25 poate fi înţeles ca o pedeapsă împotriva batjocoririi deliberate a conducătorului unei şcoli de profeţi ai lui Iahve. Unii teologi înclină să creadă că în cazul lui Elisei chelia era o ninsoare profetică.

(5) Relatarea despre rolul lui Elisei în campania celor trei regi împotriva *Moabului (2 Împăraţi 3:1-27) menţionează faptul că el a cerut să vină un cântăreţ când a primit oracolul de la Iahve (v. 15). Există o indicaţie puternică despre profeţia extatică, la fel ca şi în 1 Samuel 10:5-13 (cf. 1 Cronici.25:1).

(6) Întâmplarea din 2 Împăraţi 4:1-7 este paralelă cu minunea lui Ilie din 1 Împăraţi 17:8-16 şi prefaţează

(7) povestirea mai lungă despre Elisei şi femeia sunamită (2 Împăraţi 4:8-37), care are multe similarităţi cu 1 Împăraţi 17:8-24.

(8) Întâmplările din 2 Împăraţi 4:38-41 şi

(9) 4:42-44 au loc la întruniri ale grupului de profeţi de la Ghilgal, probabil în timpul foametei menţionate în 2 Împăraţi 8:1. A doua dintre aceste minuni anticipează minunea lui Isus redată în Marcu 6:35-44.

(10) Întâmplarea cu Naaman (2 Împăraţi 5:1-27) nu poate fi datată cu precizie. Trebuie să fi avut loc într-o perioadă de calm temporar în ostilităţile dintre Israel şi Siria. Comentariul editorial din v. 1 care atribuie lui Iahve victoriile sirienilor ar trebui comparat cu Amos 9:7. Această concepţie cosmică despre Iahve este recunoscută de Naaman (v. 15) şi cererea lui de a lua pământ israelit (v. 17) nu trebuie interpretată neapărat în sensul că el ar fi crezut că influenţa lui Iahve este limitată la teritoriul lui Israel. Elisei nu a făcut nici o observaţie în privinţa aceasta, ci l-a trimis pe Naaman în drumul lui (v. 19). Întrucât majoritatea israeliţilor nu vedeau nimic rău în includerea altor zei în închinarea la Iahve care ajunsese astfel o închinare pervertită, cu greu am putea învinui pe un sirian care nu a acceptat monoteismul necondiţionat. (*RIMON.)

(11) 2 Împăraţi 6:1-7 relatează o faptă miraculoasă a lui Elisei şi aruncă lumină asupra mărimii comunităţii profeţilor şi asupra condiţiilor lor de locuit (cf. 2 Împăraţi 4:38-44).

(12) 2 Împăraţi 6:8-23 şi

(13) 6:24-7:20 îl prezintă pe Elisei ca şi consilier al regelui şi ca izbăvitor al naţiunii din faţa unui dezastru naţional (cf. 2 Împăraţi 3:1-27). În a doua dintre aceste întâmplări ni se spune că participă *Ben-Hadad, regele Siriei şi „regele lui Israel”. Din nefericire, acest rege nu este cunoscut.

(14) Relatarea din 2 Împăraţi 8:1-6 are loc în mod cert înainte de 5:1-27. Este o continuare a întâmplării cu femeia sunamită (2 Împăraţi 4:8-37).

(15) 2 Împăraţi 8:7-15, (16) 9:1-13 şi (17) 13:14-19 îl prezintă pe Elisei implicat în probleme de stat. Primul dintre aceste texte descrie urcarea lui *Hazael pe tronul Damascului (cf. 1 Împăraţi 19:15). Răspunsul lui Elisei (v. 10) ar putea fi interpretat în sensul că regele se va însănătoşi de boala sa, dar că avea să moară din alte cauze, sau se poate să fi fost răspunsul spontan al profetului care a trebuit să fie corectat de o vedenie dată de Iahve (cf. 2 Samuel 7:1-17; 2 Împăraţi 4:26-36). Ungerea lui Iehu a fost ultima dintre însărcinările încredinţate de Ilie (1 Împăraţi 19:15-16) şi a grăbit răsturnarea dinastiei lui Omri (1 Împăraţi 21:21-24). Această revoltă inspirată de profet este diferită de revolta preoţească corespunzătoare din regatul de S prin care Atalia a fost detronată (2 Împăraţi 11). Dacă Elisei a trăit până în timpul domniei lui Ioas, regele lui Israel, el trebuie să fi avut vreo 80 de ani când a murit. El este prezentat ca un favorit al regelui, care îşi dă seama de valoarea politică a lui Elisei (v. 14). Acţiunile simbolice care însoţesc profeţiile nu sunt un lucru neobişnuit în VT.

Deşi Elisei este un profet din secolul al 9-lea şi aparţine tradiţiei profetice care a produs rapsozii şi profeţii scriitori din secolul al 8-lea, el are mai multe afinităţi cu profeţii extatici din secolul al 11-lea. El se aseamănă foarte mult cu Samuel, având darul cunoaşterii şi previziunii, cât şi capacitatea de a face minuni. El apare la conducerea şcolii profetice şi este solicitat frecvent datorită darurilor sale unice. Deşi ni se spune că a avut o casă în Samaria (2 Împăraţi 6:32), el a călătorit mult prin ţară, la fel ca şi Samuel, şi s-a bucurat de acces la curţile regale şi în locuinţele ţăranilor. În timp ce relaţia sa cu *Ilie sugerează relaţia dintre Moise şi Iosua, şi mai semnificativ este faptul că lucrarea lui Ilie este reprodusă de Ioan Botezătorul, iar lucrarea lui Elisei anticipează minunile din lucrarea lui Isus. Elisei este menţionat o singură data în NT (Luca 4:27).

BIBLIOGRAFIE. 10 S. Wallace,Elijah and Efisha, 1957; J. A. Montgomery şi H. S. Gehman,The Books of Kings, ICC, 1951; J. Gray, 1 and 2 Kings, OTL, 1970; F. James, Personalities of the Old Testament, 1939, cap. 10.

B.L.S.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/elisei.html

EDUCAŢIA

EDUCAŢIA. Copilul a avut totdeauna o importanţă foarte mare în iudaism, aşa cum Mişna şi Talmudul arată clar în câteva pasaje. De fapt, Isus i-a învăţat pe oameni cât de valoroşi sunt copiii prin faptul că i-a tratat cu bunătate şi a dat învăţături cu privire la ei. Datorită acestui fapt, există o serie de cărţi-sursă pentru studiul educaţiei în perioada biblică şi acestea pot fi găsite în VT, în Apocrife şi în Mişna; de ex. Proverbele, Eclesiasticul, Înţelepciunea lui Solomon şi Pirqe Aboth. Pe de altă parte, există puţine detalii cu privire la şcolarizare; cuvântul „şcoală” apare o singură dată în Faptele Apostolilor, şi atunci se referă la o sală de prelegeri închiriată de Pavel (Faptele Apostolilor 19:9) şi nu la o şcoală evreiască sau creştină.

I. Legăturile educaţiei cu religia în vechime

Există trei evenimente care se remarcă în istoria educaţiei evreieşti. Ele se concentrează în jurul a trei persoane: Ezra, Simon ben-Shetah şi Iosua ben-Gamala. Ezra este cel care a stabilit Scriptura (care era pe vremea lui) ca bază pentru şcolarizare, iar succesorii săi un mers mai departe şi au făcut din sinagogă un loc de instruire şcolară, precum şi un loc de închinare. În jurul anului 75 î.Cr. Simon ben-Shetah a legiferat obligativitatea şcolii elementare. Iosua ben-Gamala a îmbunătăţit un secol mai târziu organizarea existentă şi a stabilit învăţători în fiecare provincie şi în fiecare localitate. Este greu să datăm inovaţiile. Chiar şi originile sinagogii sunt obscure, deşi este probabil că au apărut în vremea Exilului. Schürer pune la îndoială istoricitatea legii lui Simon ben-Shetah, deşi majoritatea cercetătorilor o acceptă. În orice caz, Simon nu a instituit şcoala elementară ci doar a extins folosirea ei. Simon şi Iosua nu au modificat direcţiile şi metodele existente şi, de fapt, numai Ezra a întărit mai mult legătura mai veche dintre religie şi viaţa de toate zilele. Întrucât nici unul dintre aceşti trei oameni nu a făcut schimbări radicale, este mai bine să împărţim discuţia în funcţie de subiect şi nu în funcţie de dată.

II. Dezvoltarea şcolilor

În perioada cea mai veche singurul loc de învăţare era acasă şi părinţii erau învăţătorii; şcolarizarea în familie a continuat să joace un rol important în toată perioada biblică. Pe măsură ce s-a dezvoltat sinagoga, aceasta a devenit locul de învăţare. Filon sprijină părerea lui Schürer după care scopul sinagogii a fost în primul rând educaţional şi abia apoi devoţional; lucrarea lui Isus în sinagogă a constat din „a da învăţături” (cf. Matei 4:23). Tinerii erau instruiţi fie în sinagoga propriu-zisă, fie într-o clădire anexă. Într-un stadiu mai târziu, învăţătorii predau uneori la casele lor, aşa cum reiese din expresia aramaică pentru „şcoală”,bet sapera, care înseamnă literal „casa învăţătorului” şi pridvoarele Templului, au fost folosite de rabini şi Isus a dat o mare parte din învăţături acolo (cf. Matei 26:55). În vremurile când a fost scrisă Mişna, rabini eminenţi aveau propriile lor şcoli pentru o educaţie mai avansată. Acest lucru probabil că a început în vremea lui Hillel şi Shammai, rabinii faimoşi din secolul 1 î.Cr. Şcoala elementară era numită bet has-seper, „casa cărţii”, în timp ce colegiile pentru educaţie mai avansată erau cunoscute sub numele de bet midras, „casă de studiu”.

III. Predarea ca profesie

Aşa cum am văzut, primii învăţători au fost părinţii, cu excepţia familiilor regale (cf. 2 Împăraţi 10:1). Importanţa acestui rol este accentuat din loc în loc în Pentateuh, de ex. Deuteronom 4:9. Chiar şi în vremea Talmudului, părinţilor le revenea responsabilitatea să-i înveţe pe copii Legea, să-i înveţe o meserie şi să-şi căsătorească băieţii. După perioada lui Ezra a apărut o profesie nouă, aceea de scrib cărturar (soper), învăţător în sinagogă, dar aceştia aveau să-şi schimbe caracterul până în vremea NT. „Înţelepţii” se pare că au constituit un grup diferit de scribi, dar nu se cunoaşte exact natura şi funcţia lor. „Înţeleptul” (hakam) este menţionat frecvent în Proverbe şi în literatura de înţelepciune de mai târziu. În perioada NT existau trei grade de învăţători: hakum, soper şi hazzan („funcţionar”), în ordine descrescândă. Putem presupune că Nicodim a făcut parte din categoria cea mai înaltă, „învăţător al Legii” (Luca 5:17, unde termenul gr. este nomodidaskalos). Termenul generic „învăţător” (ebr. melammed, aram. sapera) era folosit de obicei pentru categoria cea mai de jos. Titlurile onorifice date învăţătorilor (rabi etc.) arată respectul de care se bucurau. Teoretic, ei nu tebuia să fie plătiţi pentru că predau, dar adeseori se alegea o soluţie de compromis şi erau plătiţi pentru timpul consumat, în loc să fie plătiţi pentru serviciul făcut. Eclesiasticul 38:24 ş.urm. consideră că munca manuală este mai prejos de demnitatea unui învăţător; în afară de aceasta, recreerea constituie o parte necesară a slujbei sale. Mai târziu au existat mulţi rabini care au învăţat o meserie. Concepţia lui Pavel poate fi văzută în 1 Corinteni 9:3 ş.urm. Talmudul stabileşte reguli foarte stricte cu privire la calităţile cerute învăţătorilor; este interesant că nici una dintre ele nu este academică – toate sunt calităţi morale, cu excepţia celor care prescriu că învăţătorul trebuie să fie bărbat şi să fie căsătorit.

IV. Sfera educaţiei

Sfera educaţiei nu a fost largă în perioada veche. Băieţii primeau de obicei învăţături morale de la mama lor, iar de la tatăl lor învăţau o meserie, de obicei agricolă, cât şi unele cunoştinţe religioase şi rituale. Întrepătrunderea religiei cu viaţa agricolă era evident la toate sărbătorile (cf. Levitic 23, passim). Sărbătorile prezentau de asemenea istorie religioasă (cf. Exod 13:8). Aşadar, încă din vremurile cele mai vechi viaţa de toate zilele, crezul şi practicile religioase erau inseparabile. Lucrul acesta era şi mai pronunţat în sinagogă, unde Scriptura a devenit singura autoritate pentru crez şi conduită zilnică. De fapt, viaţa era considerată o „disciplină” (ebr. musar, un cuvânt des întâlnit în Proverbe). Prin urmare, educaţia a fost şi a rămas o educaţie religioasă şi etică, având ca motto Proverbe 1:7. Pentru studierea Scripturii era esenţial ca oamenii să citească; scrisul era poate mai puţin important, deşi era cunoscut încă din vremea Judecătorilor (Judecători 8:14). Copiii erau învăţaţi aritmetica elementară. Limbile străine nu erau predate ca un subiect separat, dar putem observa că pe măsură ce aramaică a devenit limba maternă, studiul Scripturilor ebraice a devenit un exerciţiu lingvistic.

Educaţia fetelor era făcută în întregime de mamele lor. Ele învăţau meşteşugurile casnice, primeau învăţături morale şi etice simple, şi erau învăţate să citească pentru a cunoaşte legea. Educaţia lor era considerată importantă şi ele erau încurajate să înveţe o limbă străină. Se pare că mama regelui Lemuel se pare că s-a dovedit o învăţătoare pricepută (Proverbe 31:1); acest capitol arată de asemenea caracterul ideal al femeii.

V. Metode şi scopuri

Metodele de învăţare s-au bazat în mare măsură pe repetare: verbul ebr. sana, „a repeta”, a ajuns să însemne atât „a învăţa” cât şi „a preda”. Au fost folosite mijloace mnemonice ca acrostihul. Scriptura a fost un manual, dar în Eclesiastul 12:12 vedem că erau cunoscute şi alte cărţi. Era cunoscută importanţa mustrării (Proverbe 17:10), dar în Proverbe şi în Eclesiastic se pune accent pe pedeapsa corporală. Disciplina a fost mult mai blândă în vremea Mişnei.

Până în vremuri relativ recente, era obiceiul ca elevul să stea pe jos, la picioarele învăţătorului, aşa cum a stat Pavel la picioarele lui Gamaliel (Faptele Apostolilor 22:3). Banca (sapsal) a fost o invenţie mai târzie.

Funcţia educaţiei la evrei, în general, era să-l facă pe evreu sfânt şi să-l separe de străini, să-l ajute să pună în practică religia lui. În consecinţă, educaţia obişnuită la evrei se desfăşura în sensul acesta. Nu încape îndoială că au existat şcoli după modelul grec, în special în ultimele secole î.Cr. şi se poate ca Eclesiasticul să fi fost scris tocmai pentru a combate deficienţele acestei educaţii ne-evreieşti. Şcoli elenistice au fost găsite chiar şi în Palestina, dar ele au fost desigur mai frecvente în comunităţile evreieşti din alte părţi, în special în Alexandria.

În Biserica primară părinţii şi copiii au fost învăţaţi cum să se poarte unii cu alţii (Efeseni 6:1, 4). Liderii bisericii trebuiau să ştie cum să-şi conducă proprii copii. În vremurile de început ale bisericii nu au existat şcoli creştine; unul dintre motive este că biserica era prea săracă pentru a le finanţa. Dar copiii au fost incluşi în închinăciunea familiei şi nu încape îndoială că au primit învăţătură în biserică şi acasă.

BIBLIOGRAFIE. 1 Barclay, Educational Ideals in the Ancient World, 1959, cap. I, VI; F. H. Swift, Education in Ancient Israel, 1919; E. B. Castle, Ancient Education and Today, 1961, cap. V; TDNT 5, p. 596-625; articolele despre „Educaţie” în IDB şi EJ. (*ÎNŢELEPCIUNE, *CĂRŢILE POETICE, *SCRIEREA).

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/educatia.html

FRANKLIN GRAHAM: „Vin în Marea Britanie mânat de dragoste, nu de ură”!

 Doina Bejenaru  30-01-2020 17:19:03

După ce la presiunea organizaţiilor LGBTQ oficialităţile locale au anulat evenimentul care ar fi trebuit să aibă loc la ACC Liverpool, eveniment ce făcea parte dintr-un turneu prin Regatul Unit, Franklin Graham a scris următoarea scrisoare:

„Scrisoare către comunitatea LGBTQ din Marea Britanie

Se spune de către unii oameni că vin în Marea Britanie ca să aduc un discurs al urii față de comunitatea dumneavoastră. Acest lucru nu este adevărat. Eu vin să împărtășesc evanghelia care este vestea bună și care spune că Dumnezeu iubește oamenii din Marea Britanie și că Isus Hristos a venit pe acest pământ să ne salveze de păcatele noastre.

Fricțiunile apar, cred eu, când ne întrebăm dacă Dumnezeu definește homosexualitatea ca păcat. Răspunsul este DA. Dar Dumnezeu trece dincolo de asta și spune că toți suntem păcătoși, și mă includ și pe mine aici. Biblia spune că fiecare ființă umană este vinovată de păcat și are nevoie de iertare și de curățire. Plata păcatului este moartea, separarea de Dumnezeu pentru veșnicie.

Acesta este motivul pentru care a venit Isus. El a devenit păcat pentru noi. El nu a venit să condamne lumea, ci el a venit să mântuiască lumea dându-și viața pe cruce ca jertfă pentru păcatele noastre. Și dacă suntem gata să-l acceptăm pe el prin credință și să renunțăm la păcatele noastre, el ne va ierta și ne va oferi o viață nou, viață veșnică, în El.

Mesajul meu pentru toți oamenii este că ei să poată fi iertați și pot avea o relație bună cu Dumnezeu. Aceasta este vestea bună. Aceasta este speranța pe care oamenii de pe fiecare continent din lumea noastră o caută. În Marea Britanie, la fel ca și în Statele Unite, noi avem libertate religioasă și libertate de exprimare. Nu vin în Marea Britanie să vorbesc împotriva cuiva, vin să vorbesc tuturor. Evanghelia este inclusivistă. Eu nu vin aici mânat de ură, ci vin mânat de dragoste.

Îi invit pe toți cei din comunitatea LGBTQ să vină și s-audă pentru ei înșiși mesajul Evangheliei pe care îl voi aduce din Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Sunteți mai mult decât bineveniți”, a declarat într-o scrisoare deschisă reverendul Franklin Graham.

ȘtiriCreștine.ro amintește că vineri, 24 ianuarie, administrația stadionului ACC Liverpool a declarat pe site-ul oficial că evenimentul din Turul Evanghelistului Franklin Graham în Marea Britanie, pe care trebuiau să îl găzduiască în iunie 2020, nu va mai avea loc. „Zilele trecute am fost conștienți de o serie de afirmații pe care le considerăm incompatibile cu valorile noastre. Având în vedere acest lucru, nu mai putem împăca echilibrul dintre libertatea de exprimare și impactul diviziv pe care acest eveniment îl are în orașul nostru. Am informat organizatorii evenimentului că rezervarea nu va mai fi îndeplinită. Suntem mândri să reprezentăm toate comunitățile și vom continua să mergem mai departe cu scopul nostru ca o afacere care să conducă la profil, evenimente majore și impact economic pentru Regiunea Liverpool City”, menționează pe site-ul oficial conducerea ACC Liverpool.

Decizia celor de la ACC Liverpool vine în urma unei scrisori trimise de rețeaua LGBTQ către Liverpool Labour în care susțin că: „Prezența evanghelistului Graham poate stârni ura, și ar putea fi o amenințare la securitatea comunității noastre LGBTQ+”.

Sute de biserici implicate în pregătirile Turului Evanghelistic alături de Asociația Billy Graham au declart într-un comunicat de presă: „Este greșit ca managerii locațiilor și oficialii locali să ia o decizie care îi dezavantajează pe creștini. Sperăm că locațiile vor permite ca contractele să rămână neschimbate”.

Turul Evanghelistului Franklin Graham în Marea Britanie va trece, în perioada 30 mai – 17 iunie 2020, prin orașele: Glasgow, Newcastle, Sheffield, Milton Keynes, Cardiff, Birmingham și Londra, ultima destinație, pe 4 octombrie 2020. În pericol se află și locația celei de-a treilea eveniment din tur. Liderii LGBTQ solicită anularea evenimentului din orașul Sheffield. Rugați-vă pentru ca aceste evanghelizări să aibă loc și să atingă inimile oamenilor din Marea Britanie.

„A spune altora Vestea bună a lui Isus Hristos este unul dintre cele mai mari privilegii pe care le cunosc, pentru că atunci când alții aud și cred Evanghelia, viața lor se schimbă pentru totdeauna” este unul din motto-urile vieții lui Franklin Graham.

Franklin Graham a organizat primul său eveniment evanghelistic în 1989 și s-a angajat să petreacă 10% din timpul său predicând. În fiecare an, el conduce festivaluri din întreaga lume ca evanghelist pentru Asociația Evanghelistică Billy Graham. Fiecare festival evanghelic organizat de Franklin Graham este rezultatul unui efort de cooperare care implică Asociația Evanghelistică Billy Graham, evanghelistul, echipa sa și mulți creștini și biserici locale. Obiectivul principal al fiecărui festival este de a aduce persoane din întreaga lume într-o relație personală cu Isus Hristos și a le alipi de o biserică locală.

https://www.stiricrestine.ro/2020/01/30/franklin-graham-vin-in-marea-britanie-manat-de-dragoste-nu-de-ura/?