Am văzut nenumărate situații conflictuale care porneau de la te miri ce pretext ultra-hyper-spiritual. Începeau oamenii pe un ton cucernic să spună fraze pompoase, care părea debitate pe cele mai înalte culmi ale sfințeniei, aduse din aerul cel mai sacrosanct.
Și se întâmpla ca vreunul dintre interlocutori – intenționat sau nu – să vină cu o chestie mai șuie, care tulbura armonia… divină. Uneori era provocare în toată regula, alteori era doar o întrebare ce atenta involuntar la „vacile sfinte” ale „evlavioșilor”.
La început, respectivul este tratat cu versete, cu îndemnuri duhovnicești, cu citate înțelepte, că poate-i trece. E înconjurat cu toate cataplasmele pioase, doar-doar s-o lecui omul și-o tăcea din gură.
Dacă nu ține, tonul se asprește și este trecut numaidecât în rândul păcătoșilor, e îndemnat să se pocăiască, să mai dea pe la biserică, să facă diverse cure de tratament religios care să-i primenească sufletul spurcat.
Dacă nici asta nu funcționează și omul se încăpățânează să-și susțină ideea (i.e. să nu-și recunoască păcătoșenia!), atunci cenzura și precauțiile cad rând pe rând, iar „evlavioșii” se dezlănțuie într-o beție de invective fără limită și, adesea, fără logică.
Aici găsește de-a valma sfinte anateme rostite pe ton profetic căutat și sudălmi grosonale, îmbrăcate în straie penibil religioase. E etapa în care păcătosul incurabil este demonizat și, odată văzut astfel, poate fi bălăcărit fără rețineri și fără mustrări de conștiință.
Unii, care ați participat la astfel de schimburi de replici, s-ar putea să spuneți că există agitatori de meserie care își merită soarta. N-am de gând să contrazic pe nimeni, fiindcă nu ăsta-i subiectul. Dar nu pot să nu remarc câteva aspecte, după cum urmează.
Mai întâi, e fascinant și dezolant cum haina evlaviei se transformă într-un mop de terfelit preopinentul, încât tot să te străduiești, nu mai observi nicicum că ar fi fost vreo țesătură aleasă sau că ar avea o croială înduhovnicită.
Pe urmă, cred că (și considerați că asta-i orbirea mea, dacă nu împărtășiți această convingere) nici măcar unul dintre „cucernicii” dezlănțuiți n-ar avea neobrăzarea să se adreseze celor bălăcăriți în aceiași termeni, dacă s-ar afla față în față și ar mai avea și martori. Există o doză de „curaj” pe care evlavioșii îl găsesc numai cât sunt „pe net”.
Frecvent, bătăioșii duhovnicești nu știu de glumă și nici de ironie, ci sunt încrâncenați și sumbri, „umorul” lor nefiind altceva decât o formă de dispreț și o sublimare caustică a furiei prost camuflate.
Când nervii cedează și „firea pământească” se dezlănțuie, spectacolul devine dezgustător. E întru câtva normal să fie așa, că doar știm cu toții că nu prea există ciorovăieli faine, la care să vii să te uiți ca la un spectacol minimalist, debordând de rafinament și protocol. Însă, după ce disputa se isprăvește, areori mi-a fost dat să văd oameni venind să corecteze ce au greșit, să-și ceară scuze pentru afirmații și mai ales pentru insulte gratuite sau prostești.
De aici deduc că fie respectivii nu observă că au greșit, fie că nu mai știu ce să facă cu lăturile pe care le-au deversat în public. O a treia variantă ar fi că se simt bine și răcoriți că i-au dat peste nas obraznicului care i-a provocat. Dar asta e prea gravă ca s-o punem în cârca „evlavioșilor”, deși am văzut cum unii se gratulează reciproc pentru minunata ispravă săvârșită împreună.
Dacă oamenii ăștia nu sesizează că au fost peste măsură de slobozi la gură, atunci problema e destul de serioasă, fiindcă nu-i nevoie de cine știe ce rafinament spiritual ca să știi când ai vorbit aiurea în tramvai, ci doar de o măsură ponderată de bun-simț.
Dacă însă beligeranții observă că au făcut-o de oaie, dar nu știu cum s-o mai dreagă, atunci iarăși nu se cere să urcăm pe amețitoare piscuri spirituale, ci e suficientă igiena relațională a indivizilor civilizați. Până să ajungem la „înfrântarea limbii”, ne-am putea mulțumi și cu ceva bune maniere.
Nu contest că s-ar putea ca unii să fie îmboldiți de o profetică mânie sfântă, dar incidentele nefericite sunt prea urâte și replicile, prea îndoielnice moral și uman încât toți războinicii luminii să se poată prevala de acest fragil acoperământ.
Nu-i cazul că căutați să identificați vreun personaj vizat de cuvintele mele. Găsiți cu grămada pe site-uri, pe bloguri, pe forumuri, oriunde apar știri cu potențial de controversă. De la ortodocși care cer moartea tuturor ne-românilor și ne-ortodocșilor, la evanghelici care promit dezlănțuirea mâniei divine împotriva tuturor celor care nu cred ca ei. Par mulți, sunt agresivi, iar creștinismul, în gura lor, sună ca o ideologie a urii și răzbunării.
Iar impresia – care tinde să se transforme în convingere – pe care o am e că acești „evlavioși” bătioși nu sunt adesea decât portavocile mesajelor sectare și înveninate inițiate fie de liderii lor spirituali, fie predomină în comunitățile lor locale. Superioritatea confesională, victimizarea confesională, disprețul, ignoranța, aroganța, răutatea gratuită, frustrarea și alte asemenea ingrediente sunt deversate în public și prin intermediul acestor nefericiți purtători de cuvânt, care probabil socotesc că fac bine, de vreme ce au girul duhovnicesc al autorităților lor spirituale.
CELE MAI CITITE
- Cine are dreptate? – despre competiția interpretărilor
- Exasperări – pledoaria profesorului
- „Modestia este calitatea celor care nu au calități”
- Sfaturi pentru părinți (9) – Ce nu (cred că) înseamnă „nuiaua” biblică
- Greșeli pe care le fac pastorii în „social-media”
- Cum mai definim azi erezia
- Lenin despre Stalin (și viceversa) sau despre faptul că nu orice adevăr e și mântuitor
- Părinții paparazzi
- Nostalgia comunismului sau când nu știi ce să faci cu libertatea
- Până unde ține creștinismul în dialogurile „pe net”?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu