Mi-aduc aminte de vremea când eram student la seminar şi mă pregăteam pentru slujire. Am avut prilejul de a petrece câteva ceasuri cu un slujitor metodist mai în vârstă şi m-am folosit de această ocazie pentru a fura puţină învăţătură din vasta sa experienţă. După ce l-am verificat cu privire la o sumedenie de lucruri, el a inversat rolurile şi mi-a pus o întrebare provocatoare. A spus: „R. C., dacă ar fi să alegi între două imagini pentru a descrie natura Bisericii, pe care dintre acestea două ai alege-o?” M-a pus să aleg între o armată şi un spital. „Cu ce se aseamănă mai bine Biserica, cu o armată sau cu un spital?” N-am ezitat nici o clipă măcar. Ştiam răspunsul pe dinafară. Am spus: „E uşor. Biserica este o armată.” Pentru că eram înflăcărat. Eram tânăr şi mă înrolasem în bătălie. Mă înrolasem pe termen lung. Şi am înţeles că sarcina primordială a Bisericii este aceea de a fi o armată spirituală ce apără cauza împărăţiei lui Dumnezeu. N-am privit Biserica drept un loc în care să merg, să-mi leg rănile şi să torn untdelemn pe ele. Nici vorbă, eu voiam să mă înscriu în luptă. Şi cred că este un lucru tipic pentru tineret, care se înflăcărează mai tare când vine vorba de victorie şi cuceriri, dar se mai domoleşte când este nevoie de slujirea celor care sunt în suferinţă, sau sunt singuri, sau sunt răniţi dintr-un motiv sau altul. Desigur că acest slujitor, în înţelepciunea lui, m-a mustrat şi mi-a spus că mi-a adresat întrebarea intenţionat, ca pe o falsă dilemă. Mi-a spus: „Fiule, Biserica este şi armată şi spital.” Şi iată acest mic mesaj pe care acest om mi l-a transmis cu mulţi ani în urmă. Dar este unul dintre acele lucruri care, dintr-un anume motiv, mi-a rămas întipărit în minte. Îmi aduc aminte de cuvintele cinice pe care Madalyn Murray O’Hair (o faimoasă americancă ateu) le-a rostit atunci când a spus că Biserica este singura armată din lume care îşi împuşcă proprii răniţi. O afirmaţie cinică; o afirmaţie ce reflectă probabil un episod dureros din trecutul ei, când nu a fost slujită aşa cum trebuia de către Biserică.
Noi mergem la Biserică pentru a fi slujiţi. Dar vine o vreme când suntem chemaţi, pe măsură ce suntem întăriţi prin har, pe măsură ce experimentăm vindecarea pe care ne-o oferă Biserica, suntem chemaţi să intrăm în acea luptă despre care apostolul Pavel spune că nu este împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva puterilor şi stăpânirilor şi a nelegiuirii spirituale din locurile cereşti. Pentru ca Biserica să fie cu adevărat Biserică, ea trebuie să fie o Biserică militantă. Nimeni nu poate fi victorios în luptă fără a se afla înacea luptă. Este simplu. Este arătat foarte clar în Sfintele Scripturi că am fost chemaţi la luptă. Să ne întoarcem şi să ne uităm la ceva ce a fost consemnat în Noul Testament, imediat după martirajul Sfântului Ştefan. A fost un moment de răscruce în istoria Bisericii, în care aşezământul şi autorităţile Bisericii existente l-au condamnat la moarte pe Ştefan, ca eretic, cu toate că, de fapt, el a fost cel care a susţinut credinţa adevărată. După consemnarea morţii lui în capitolul 7 din Faptele apostolilor, iată ce citim la începutul capitolului 8 din aceeaşi carte.
„Saul se învoise la uciderea lui Ştefan. În ziua aceea s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei. Nişte oameni temători de Dumnezeu au îngropat pe Ştefan şi l-au jelit cu mare tânguire. Saul, de partea lui, făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbaţi şi pe femei şi-i arunca în temniţă. Cei ce se împrăştiaseră mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul.”
Vedem aici un rezumat extrem de scurt al unui punct de tranziţie foarte important pentru Biserica primară. La începutul acestui capitol ni se spune că s-a pornit o mare persecuţie împotriva bisericii din Ierusalim. De ce a fost prigonită întâi biserica din Ierusalim? Vă amintiţi că atunci când Isus S-a înălţat la cer le-a spus ucenicilor să aştepte în Ierusalim. Le-a promis; le-a spus: veţi primi putere când Se va pogorî peste voi Duhul Sfânt. I-a învăţat să aştepte acea putere de sus. Dar care era scopul acelei puteri? Cristos avea să toarne Duhul Său peste Biserica Sa, pentru a o împuternici în vederea misiunii care i-a fost dată. Şi de asemenea El le-a specificat şi scopul acelei misiuni. Când S-a înălţat la cer, ultima întrebare pe care I-au pus-o ucenicii a fost: „Doamne, acum vei restabili împărăţia lui Israel?” Şi Isus, cu bună ştiinţă, ignoră întrebarea. El spune că acele zile nu sunt în mâna Lui. Nu-i treaba lor să le cunoască. Dar apoi le spune: „Voi Îmi veţi fi martori, mai întâi în Ierusalim, apoi în Iudea, apoi în Samaria, apoi până la marginile pământului.”Vedem că sarcina pe care o dă Cristos Bisericii funcţionează în cercuri concentrice. Începe în Ierusalim. Apoi se mută în afara Ierusalimului, spre Iudea, apoi spre Samaria. Şi apoi unde? Cuprinde întregul pământ. Dar sarcina dată fiecărui creştin este aceea de a fi martor. Care este contextul în care dă Cristos această sarcină şi acest mandat Bisericii? „Acum vei restabili împărăţia lui Israel?” Contextul era dat de întrebarea cu privire la caracterul împărăţiei lui Dumnezeu. Isus spune: ‘O clipă, nu înţelegeţi bine lucrurile. Vremurile ce vizează împărăţia sunt în mâinile Tatălui Meu. Când se vor întâmpla toate aceste lucruri, nu-i treaba voastră să ştiţi. Acum, Eu mă duc la Tatăl în cer. Mă duc să fiu încoronat. Merg să fiu încoronat ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Dar împărăţia Mea este invizibilă.’ Pilat căuta să vadă împărăţia lui Isus, atunci când Îl luase la judecată. „Eşti Tu Împăratul iudeilor? Dacă eşti Împărat, unde Ţi-este palatul? Unde Îţi este armata?” El a spus: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” Să însemne asta că El nu are stăpânire peste această lume? Această lume nu intră în sfera autorităţii Sale? Din contră. Toată autoritatea, în cer şi pe pământ, I-a fost dată lui Cristos. La înălţare, El a fost întronat, aşa că Împăratul împăraţilor stă deja în locul autorităţii Sale cosmice. Înţeleg cei din City Hall acest lucru? Credeţi că Washingtonul Îl consultă pe Împăratul împăraţilor în fiecare zi înainte de a lua decizii? Credeţi că politicienii din această lume caută cu tot dinadinsul să facă voia Celui care este Împărat peste ei? Ştiţi răspunsul. Pentru că nimeni nu poate vedea împărăţia cerurilor. Nimeni nu-L poate vedea pe Cristos la locul Său înălţat, de autoritate. Împărăţia lui Dumnezeu este invizibilă în acest moment.
Aşadar, care este sarcina primordială pe care a dat-o Cristos Bisericii? Am discutat deja despre diferenţa între Biserica invizibilă şi cea vizibilă. Vă amintesc ce a spus John Calvin: cea dintâi funcţie a Bisericii vizibile este aceea de a face Biserica invizibilă – vizibilă. Adică, creştinul adevărat este chemat de către Cristos să facă vizibilă domnia lui Cristos în lume. Cuvântul cheie este „mărturie”. Sunt tot felul de căi prin care Biserica este chemată să mărturisească despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre domnia lui Cristos. Este evident că una dintre cele mai importante este vestirea Evangheliei – lucrarea de evanghelizare. Este o formă vitală a mărturiei. Dar când Biserica slujeşte săracilor, când Biserica îi hrăneşte pe cei flămânzi, când Biserica dă apă celor însetaţi şi îi îmbracă pe cei goi, când Biserica îi vizitează pe prizonieri în închisoare, Biserica face să se manifeste domnia lui Cristos, o face vizibilă. Deci, sarcina ei este aceea de a fi mărturie, fie că slujeşte celor bolnavi sau celor din închisoare, fie prin modul corect de a se comporta la locul de muncă, fie prin vestirea verbală a Evangheliei. Toate acestea sunt modalităţi de a da mărturie. Dar aceia dintre voi care n-aţi avut niciodată prilejul de a studia greaca probabil că nu cunoaşteţi cuvântul care, în engleză, se traduce cu „mărturie”. Unii dintre voi sunt sigur că-l cunoaşteţi. Îl voi reda în mod literal: „Martyrea„. Ce cuvânt credeţi că derivă de aici? Cuvântul „martir” – cei care au murit pentru credinţă, cei din primul secol şi din întreaga istorie a creştinătăţii, cei care au fost mărturie pentru împărăţia lui Dumnezeu, chiar până la moarte, cei care şi-au dat viaţa – aceştia au purtat numele de „martiri”. Nu pentru că au murit, ci pentru că au fost mărturie, pentru că au făcut vizibilă împărăţia invizibilă a lui Dumnezeu, şi aceasta – prin lucrarea şi prin ascultarea lor.
Dar martirajul are loc doar atunci când Biserica este Biserică militantă. Nimeni nu se sinchiseşte să persecute o Biserică tăcută sau o Biserică pasivă. Biserica s-a născut cu puţin timp înainte ca persecuţia să vină peste urmaşii lui Cristos, acei urmaşi pe care Isus i-a definit odată ca fiind ucenici ce nu sunt mai presus de Învăţătorul lor. ‘Dacă lumea Mă urăşte pe Mine, şi pe voi vă va urî. Dacă vreţi să vă identificaţi cu Mine, va trebui să vă luaţi crucea, va trebui să vreţi să luaţi parte la umilirea Mea, la ruşinea şi la suferinţele Mele, dacă vreţi să aveţi parte de slava şi de mărirea Mea.’ Şi El abia plecase, când focul a venit peste Biserica de la început. Persecuţia a fost atât de aspră încât ei au fugit din Ierusalim. Este o ironie faptul că, acea diagramă ce înfăţişează cercurile concentrice, a fost realizată, prin harul lui Dumnezeu, datorită persecuţiei în primul rând. Persecuţia a fost cea care a scos Biserica din Ierusalim şi a trimis-o în Iudea, în Samaria şi în cele mai depărtate părţi ale pământului. Am văzut aceasta în capitolul 8, versetul 4; citim „Cei ce se împrăştiaseră mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul.” Iată rezultatul persecuţiei. Acolo unde Biserica a întâmpinat persecuţie, acolo s-a produs dispersarea ei, a fost împrăştiată. Dar acolo unde a fost împrăştiată, cei care au fost împrăştiaţi au mers pretutindeni vestind Cuvântul. Iată întrebarea mea. Cine au fost cei împrăştiaţi? Aţi reţinut atunci când am citit? Să vă citesc din nou. „…toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei.” Biserica militantă a primului secol, Biserica militantă care a întors lumea cu susul în jos a fost o Biserică ai cărei membri s-au mobilizat. Apostolii au rămas în Ierusalim. Membrii ei obişnuiţi au fost cei care au fugit şi au făcut lucrarea de evanghelizare.
Una dintre sarcinile primare ale Bisericii a fost aceea de a pregăti sfinţii în vederea slujirii. Biserica nu există numai pentru a-ţi hrăni sufletul şi pentru a te pregăti pentru cer, ea are rolul şi de a te instrui şi de a te ajuta să dobândeşti acea pricepere necesară slujirii în această lume. Fiecare creştin este chemat să ia parte într-o anumită măsură şi până la un anumit nivel la slujirea Bisericii. Doar atunci când persoanele laice se mobilizează, Biserica militantă are impact asupra lumii. Am înţeles acest lucru acum douăzeci de ani. Astfel că, în loc să-mi concentrez viaţa exclusiv pe pregătirea pastorilor, în seminar, am fost convins că nimic nu are să se întâmple în această lume pentru cauza lui Cristos, până ce Evanghelia nu ajunge la membri simpli ai bisericii, până ce ei nu sunt instruiţi, până ce nu dobândesc cunoştinţă, până ce nu ajung în stare să exprime realitatea din lăuntrul lor (şi nu ocazional, asemenea rezervelor militare chemate doar cu ocazia unei urgenţe naţionale, cum sunt cei din Garda Naţională).
Avem nevoie de oameni bine instruiţi şi pricepuţi, care să se înroleze în armata lui Cristos. Dar dacă o faci, dacă te alături Bisericii militante, aşteaptă-te la persecuţii. Când nu întâmpinăm persecuţii, nu este din cauză că am câştigat deja bătălia şi acum fiecare dintre noi este creştin; motivul pentru care nu suntem persecutaţi este că nu constituim o ameninţare pentru nimeni. Am fost desemnaţi să trăim într-o rezervă şi naţiunea seculară a spus că atâta timp cât te comporţi adecvat şi trăieşti în limitele rezervei tale, ai toată protecţia şi libertatea de a te ruga, cât de mult doreşti, de a citi Biblia, cât de mult doreşti, de a cânta toate cântările pe care le vrei; dar dacă îndrăzneşti să calci graniţa, te va costa capul. Nu pătrunde pe scena publică cu credinţa ta. Încearcă acest lucru şi vei vedea cât de repede va lovi ciocanul persecuţiei.
Dar Biserica de la început lupta pentru împărăţia lui Dumnezeu şi era pregătită să-şi dea viaţa pentru Cristos. Daţi-mi voie să citesc concluzia care pecetluieşte lista cu oamenii credinţei, pe care o găsim în minunatul capitol 11 din Evrei, acolo unde Pavel încheie enumerarea marilor fapte de credinţă, realizate de eroii din trecut, şi spune: „Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de prooroci! Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gura leilor…”
Aceasta este Biserica militantă. „…au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi; ei, – de care lumea nu era vrednică.”
Cu toţii căutau o ţară mai bună al cărei Ziditor şi Făcător era Dumnezeu. Fiecare dintre ei, la finalul călătoriei lui/ei, a trecut linia de demarcaţie de la o Biserică militantă la o Biserică triumfătoare. Una dintre marile mele temeri este că, la sfârşitul vieţii, Dumnezeu îmi va spune: „Sproul, tu eşti un om de care lumea a fost vrednică.” Ce judecată va fi aceasta! Dar dacă nu vrem să luptăm şi dacă nu suntem gata să murim, atunci nu suntem Biserică.
Tradus de Estera Sandau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu