ÎNŢELEPCIUNE.
I. În Vechiul Testament
La fel ca şi toate virtuţile intelectuale evr., înţelepciunea (în general hokma, deşi sunt folosite şi alte cuvinte; de ex.: bina, „înţelegere”, Iov 39:26; Proverbe 23:4; tebuna, „pricepere”, Psalmul 136:5; sekel, „prudenţă”, Psalmul 12:8; 23:9) este foarte practică, nu teoretică. În esenţă înţelepciunea este arta de a avea succes, de a face un plan corect pentru a obţine rezultatele dorite. Înţelepciunea îşi are locul în inimă, centrul deciziei morale şi intelectuale (cf. 1 Împăraţi 3:9,12).
Cei care posedă deprinderi tehnice sunt numiţi înţelepţi: Beţaleel, principalul meşteşugar de la cortul întâlnirii (Exod 31:3; „pricepere”); făcătorii de idoli (Isaia 40:20; Ieremia 10:9); bocitorii de meserie (Ieremia 9:17); navigatorii sau cârmacii (Ezechiel 27:8-9). Înţelepciunea practică poate avea şi un aspect sinistru, ca în cazul sfatului viclean al lui Ionadab (2 Samuel 13:3).
Regii şi liderii aveau nevoie specială de înţelepciune. Lor le revenea responsabilitatea de a lua decizii corecte în problemele politice şi sociale. Iosua (Deuteronom 34:9), David (2 Samuel 14:20), Solomon (1 Împăraţi 3:9, 12; 4:29 ş.urm.) au primit înţelepciune ca să fie în stare să-şi îndeplinească îndatoririle oficiale. Regele mesianic prezis de Isaia (11:2) a fost înzestrat cu înţelepciune pentru a judeca imparţial. Cel care este „Minunat Sfetnic” (9:6) confirmă că sfatul Său va duce la un succes uimitor. Vezi N. W. Porteous, „Royal Wisdom” în Wisdom in Israel and the Ancient Near East.
O categorie specială de bărbaţi (sau femei, cf. 2 Samuel 14:2) înţelepţi se pare că s-a format în timpul Monarhiei. Pe vremea lui Ieremia ei îşi aveau locul alături de profeţi şi preoţi, ca o influenţă religioasă şi politică majoră. Misiunea lor era să formuleze planuri aplicabile, să dea sfaturi pentru o viaţă încununată de succes (Ieremia 18:18). Cu privire la ideea că termenul „înţelepţii” nu descrie o categorie profesională ci persoane de o inteligenţă ieşită din comun, oameni a căror înţelepciune era căutată de concetăţenii lor, vezi R. N. Whybray, The Intelectual Tradition in the Old Testament (1974). Înţeleptul sau sfetnicul avea o relaţie părintească cu aceia a căror bunăstare depindea de sfatul său: Iosif a fost un „tată” pentru faraon (Geneza 45:8); Debora a fost o „mamă în Israel” (Judecători 5:7). Vezi P. A. H. de Boer, „The Counsellor” în Wisdom in Israel and in the Ancient Near East.
Înţelepciunea, în sensul cel mai deplin al cuvântului, aparţine numai lui Dumnezeu (Iov 12:13 ş.urm.; Isaia 31:2; Daniel 2:20-23). Înţelepciunea Lui nu este numai o cunoaştere completă care cuprinde orice domeniu al vieţii (Iov 10:4; 26:6; Proverbe 5:21; 15:3) ci „constă de asemenea din îndeplinirea irezistibilă a ceea ce are în gând” (J. Pedersen, Israel: Its Life and Culture, 1-2, p. 198). Universul (Proverbe 3:19 ş.urm.; 8:22-31; Ieremia 10:12) şi omul (Iov 10:8 ş.urm.; Psalmul 104:24; Proverbe 14:31; 22:2) sunt produse ale înţelepciunii creatoare. Procesele naturale (Isaia 28:23-29) şi istorice (Isaia 31:2) sunt guvernate de înţelepciunea Lui, care include o discriminare infailibilă între bine şi rău şi care este baza pentru răsplătirea dreaptă a celor neprihăniţi şi pentru pedeapsa dreaptă a celor răi (Psalmul 1; 37; 73; Proverbe 10:3; 11:4; 12:2, etc.). O asemenea înţelepciune este insondabilă (Iov 28:12- 21): Dumnezeu, în harul Său, trebuie să reveleze înţelepciunea dacă este vorba ca omul să o poată pricepe (Iov 28:23, 28). Chiar şi înţelepciunea derivată din calităţile naturale sau cea obţinută din experienţă este un har, deoarece activitatea creatoare a lui Dumnezeu face posibilă această înţelepciune.
Înţelepciunea biblică este atât religioasă cât şi practică. Avându-şi originea în frica de Domnul (Iov 28:28; Psalmul 111:10; Proverbe 1:7; 9:10), ea se ramifică şi afectează toate aspectele vieţii, aşa cum arată comentariul extensiv despre înţelepciune din cartea Proverbelor. Înţelepciunea ia învăţături spicuite din cunoaşterea căilor lui Dumnezeu şi le aplică la viaţa de toate zilele. Această combinaţie de învăţătură şi ascultare (toată învăţăura trebuie să-şi aibă originea în ascultare) raportează înţelepciunea la accentul profetic pus pe cunoaşterea lui Dumnezeu (adică, dragoste cordială şi ascultarea de El) lui Dumnezeu (de ex. Osea 2:20; 4:1,6; 6:6; Ieremia 4:22; 9:3; şi în special Proverbe 9:10).
Înţelepciunea păgână – deşi se poate să fie religioasă – nu este ancorată în Dumnezeul legământului şi, prin urmare, este sortită eşecului, iar profeţii au arătat în repetate rânduri lucrul acesta (Isaia 19:11 ş.urm.; Ezechiel 28:2 ş.urm.; Obadia 8). Când secularismul, materialismul şi nesocotirea idealurilor legământului au izgonit frica de Dumnezeu din înţelepciunea lui Israel, înţelepciunea a devenit practic ateism – la fel de searbădă ca şi înţelepciunea păgână, şi a atras critica lui Isaia: „Vai de cei ce se socot singuri înţelepţi” (5:21; cf. 29:14; Ieremia 18:18).
O problemă specială este personificarea înţelepciunii în Proverbe 8:22 ş.urm. Iov 28 anticipează această personificare prin prezentarea înţelepciunii ca un mister insondabil pentru om, dar simplu pentru Dumnezeu. În Proverbe 1:20-33 înţelepciunea este comparată cu o femeie care strigă pe străzi ca oamenii să se întoarcă de la căile lor nebuneşti şi să găsească învăţătură şi siguranţă în ea (vezi de asemenea Proverbe 3:15-20). Personificarea continuă în Proverbe 8 şi atinge punctul culminant în v. 22 ş.urm., unde înţelepciunea declară că este prima creaţie a lui Dumnezeu şi, poate, un ajutor al Său la creaţie (8:30; cf. 3:19; termenul dificil ’amon trebuie tradus „meşterul”; vezi W. F. Albright în Wisdom in Israel and in the Ancient Near East, p. 8). Scopul monologului înţelepciunii despre însuşirile sale este ca să-i determine pe oameni să asculte sfaturile ei, aşa cum arată 8:32-36. Prin urmare, trebuie avută o deosebită atenţie în interpretarea acestui pasaj în lumina concepţiei ipostazei, care afirma că înţelepciunea este descrisă ca având o existenţă independentă. Opoziţia caracteristică a evreilor faţă de speculaţie şi abstracţie i-a determinat pe poeţii lor să trateze obiectele neînsufleţite sau ideile abstracte ca şi cum ar avea personalitate, Vezi H. W. Robinson, Inspiration and Revelation in Old Testament, 1946, p. 260; H. Ringgren, World and Wisdom, 1947. Cu privire la influenţa personificării înţelepciunii asupra ideii de Logos în Evanghelia a Patra, vezi *LOGOS.
II. În Noul Testament
În general înţelepciunea (sophia) din NT are aceeaşi natură puternic practică la fel ca şi în VT. Rareori neutră (vezi totuşi „înţelepciunea egiptenilor”, Faptele Apostolilor 7:22), ea fie că este dată de Dumnezeu, fie că se împotriveşte lui Dumnezeu. Dacă este despărţită de revelaţia lui Dumnezeu este sărăcită şi neproductivă, în cel mai bun caz (1 Corinteni 1:17; 2:4; 2 Corinteni 1:12), iar în cel mai rău caz este nebunească sau chiar demonică (1 Corinteni 1:19 ş.urm.; Iacov 3:15 ş.urm.). Înţelepciunea lumească este bazată pe intuiţie şi experienţă, fără revelaţie şi de aceea are limitări grave. Nerecunoaşterea acestor limitări atrage condamnarea biblică asupra tuturor (în special grecii) care încearcă să abordeze cu mândrie problemele spirituale folosind înţelepciunea omenească.
Cei cu adevărat înţelepţi sunt cei cărora Dumnezeu le-a dat în mod milostiv înţelepciune: Solomon (Matei 12:42; Luca 11:31), Ştefan (Faptele Apostolilor 6:10), Pavel (2 Petru 3:15), Iosif (Faptele Apostolilor 7:10). Unul dintre lucrurile pe care le-a lăsat Cristos ucenicilor Săi a fost înţelepciunea de a spune lucrul potrivit în vremuri de persecuţie şi anchetă (Luca 21:15). O înţelepciune similară este necesară pentru înţelegerea profeţiilor şi a enigmelor apocaliptice (Apocalipsa 13:18; 17:9). Înţelepciunea este esenţială nu numai pentru liderii bisericii (Faptele Apostolilor 6:3) ci şi pentru toţi credincioşii, ca ei să înţeleagă scopul lui Dumnezeu în lucrarea de răscumpărare (Efeseni 1:8-9) şi să poată trăi vrednici de Dumnezeu (Coloseni 1:9; Iacov 1:5; 3:13-17) şi să se poarte cu înţelepciune faţă de necredincioşi (Coloseni 4:5). După cum Pavel i-a învăţat pe ascultătorii săi în toată înţelepciunea (Coloseni 1:28), tot aşa cei care sunt suficient de maturi încât să înţeleagă această înţelepciune spirituală (1 Corinteni 2:6-7) trebuie să-i îndrume pe alţii pe calea ei (Coloseni 3:16).
Înţelepciunea lui Dumnezeu este demonstrată clar în pregătirea răscumpărării (Romani 11:33), care este manifestată în biserică (Efeseni 3:10). Înţelepciunea lui Dumnezeu este revelată în mod suprem „nu în vreo doctrină esoterică… adresată… celor iniţiaţi într-un cult secret, ci în acţiune, în acţiunea supremă a lui Dumnezeu în Cristos pe Cruce” (N. W. Porteous, op. cit., p. 258). Această înţelepciune, care în trecut a fost ascunsă de minţile omeneşti, nu acceptă rivali filozofici sau practici. Cele mai bune încercări ale omului de a descâlci problemele existenţei umane se dovedesc a fi o nebunie în lumina crucii.
Cristosul întrupat a crescut în înţelepciune (Luca 2:40,52) ca şi copil şi i-a uimit pe ascultătorii săi prin înţelepciunea Sa ca om (Matei 13:54; Marcu 6:2). Afirmaţiile Lui continuau înţelepciune (Matei 12:42) şi o cunoaştere unică a lui Dumnezeu (Matei 11:25 ş.urm.). De două ori El personifică înţelepciunea într-un mod care ne aduce aminte de Proverbe: Matei 11:19 (Luca 7:35) şi Luca 11:49 (Matei 23:34 ş.urm.). În ambele pasaje Cristos ar putea face aluzie la Sine ca „Înţelepciunea”, deşi lucrul acesta nu este cert, în special în ultimul caz (vezi Arndt pentru interpretări sugerate.) Cristologia înţelepciunii expusă de Pavel (1 Corinteni 1:24, 30) probabil că a fost influenţată atât de afirmaţiile lui Cristos, cât şi de faptul că apostolii au fost conştienţi (pe baza învăţăturilor lui Cristos redate în Matei) că Cristos a fostnoua Tora, revelaţia completă a voii lui Dumnezeu, care înlocuieşte legea veche, întrucât poruncile şi înţelepciunea sunt legate în Deuteronom 4:6 şi în special în gândirea ebraică (de ex. Eclesiasticul 24:23; Apocalipsa lui Baruh 3:37 ş.urm.), nu este neaşteptat ca Pavel să-L considere pe Isus, noua Tora, ca fiind Înţelepciunea lui Dumnezeu. Faptul că Pavel a văzut în Cristos împlinirea cuvintelor din Proverbe 8:22 ş.urm. pare evident din Coloseni 1:15 ş.urm., care reflectă cu tărie descrierea înţelepciunii în VT.
Concepţia Cristologică despre înţelepciune expusă de Pavel este dinamică, aşa cum se vede din accentul pus pe activitatea lui Cristos în creaţie (Coloseni 1:15 ş.urm.) şi în răscumpărare (1 Corinteni 1:24, 30). Ultimele versete afirmă că prin răstignire Dumnezeu L-a făcut pe Isus înţelepciunea noastră, o înţelepciune care este apoi definită ca incluzând neprihănirea, sfinţirea şi răscumpărarea. În calitatea Lui de Domn junghiat, dar proslăvit, al Bisericii, El este preamărit pentru înţelepciunea Sa (Apocalipsa 5:12). În acest verset verbul „să primească” implică recunoaşterea atributelor care îi aparţin deja lui Cristos; căci în El „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii” (Coloseni 2:3).
BIBLIOGRAFIE. 1038 D. Davies,Paul and Rabbinic Judaism, 1948, p. 147-176; E. Jacob şi R. Meni înVocabulary of the Bible, ed. J. – J. von Allmen, 1958; M. Noth şi D. W. Thomas (ed.o), Wisdom in Israel and in the Ancient Near East, 1955; H. Conzelmann, „Wisdom in the NT”, IDBS, 1976, p. 956-960; J. L. Crenshaw (ed.), Studies in Ancient Israelite Wisdom, 1976; G. von Rad, Wisdom in Israel, E.T., 1972; R. L. Wilken (ed.), Aspects of Wisdom in Judaism and Early Christianity, 1975; J. Goetzmann et. al., în NIDNTT 3, p. 1023-1038.
D.A.H.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu