ÎNVIERE

ÎNVIERE. Cea mai surprinzătoare caracteristică a propovăduirii primilor creştini o constituie accentul pe care l-a pus pe înviere. Primii predicatori au fost siguri că Cristos a înviat şi au fost siguri că, în consecinţă, credincioşii vor învia şi ei la vremea potrivită. Lucrul acesta i-a separat de toţi ceilalţi învăţători din lumea antică. Există învieri şi în alte părţi, dar nici una dintre ele nu este ca şi aceea a lui Cristos. Acestea sunt în majoritate poveşti mitologice legate de schimbarea anotimpurilor şi de miracolul anual al primăverii. Evangheliile vorbesc despre cineva care a murit cu adevărat dar care a biruit moartea prin înviere. Şi dacă este adevărat că învierea lui Cristos nu se aseamănă cu nici un lucru din păgânism, este de asemenea adevărat că atitudinea credincioşilor faţă de propria lor înviere, corolarul învierii Domnului lor, este radical diferită de orice lucru din lumea păgână. Chiar şi cele mai alese curente de gândire din vremea aceea se caracterizau prin dăznădejde în faţa morţii. Este clar că învierea este de cea mai mare importanţă pentru credinţa creştină.

Ideea creştină de înviere trebuie distinsă de ideile greceşti şi de cele iudaice. Grecii credeau că trupul este o piedică în calea vieţii adevărate şi ei aşteptau vremea când sufletul avea să fie eliberat de cătuşele sale. Ei concepeau viaţa după moarte în termenii nemuririi sufletului, dar ei respingeau cu tărie orice idei despre înviere (vezi batjocorirea propovăduirii lui Pavel în Faptele Apostolilor 17:32). Evreii erau ferm convinşi de valorile trupului şi credeau că acestea nu aveau să fie pierdute. De aceea ei aşteptau învierea trupului. Dar ei credeau că avea să fie exact acelaşi trup (Apocalipsa lui Baruh 1:2). Creştinii credeau că trupul avea să fie înviat, dar avea să fie transformat aşa încât să fie un vehicul adecvat pentru viaţa foarte diferită din lumea viitoare (1 Corinteni 15:42 ş.urm.). Prin urmare, ideea creştină este deosebită de toate celelalte.

I. Învierea în Vechiul Testament

În VT există prea puţine lucruri despre înviere. Aceasta nu înseamnă că nu există nimic. Totuşi, nu ocupă un loc proeminent. Oamenii din VT au fost oameni foarte practici, concentrându-se asupra sarcinii de a trăi viaţa prezentă în slujba lui Dumnezeu şi au avut prea puţin timp pentru speculaţii cu privire la viaţa viitoare. În afară de aceasta nu trebuie să uităm că ei au trăit înainte de învierea lui Cristos şi tocmai acest element conferă o bază doctrinei. Uneori ei au folosit ideea de înviere pentru a exprima speranţa naţională de renaştere a naţiunii (de ex. Ezechiel 37). Cea mai clară afirmaţie despre învierea individuală este fără îndoială aceea din Daniel 12:2: „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, alţii pentru ocară şi ruşine veşnică”. Acest text prezintă clar o înviere atât a celor neprihăniţi cât şi a celor răi şi întrevede de asemenea consecinţele eterne ale acţiunilor oamenilor. Există şi alte pasaje care anticipează învierea, în special câţiva dintre Psalmi (de ex. Psalmul 16:10 ş.urm.; 49:14 ş.urm.). Înţelesul adevărat al măreţei afirmaţii a lui Iov (Iov 19:25-27) este controversat, dar este dificil să credem că nu este conţinută ideea de înviere. Uneori profeţii au exprimat de asemenea această idee (de ex. Isaia 26:19). Dar în general VT vorbeşte puţin despre înviere. Probabil că acest lucru se datorează faptului că o oarecare doctrină despre înviere a fost întâlnită la popoare cum sunt egiptenii şi babilonienii. Într-o vreme când sincretismul era un pericol grav, lucrul acesta i-a descurajat pe evrei să se preocupe prea mult de înviere.

În perioada dintre cele două Testamente, când pericolul nu era atât de iminent, ideea este mai proeminentă. Nu s-a ajuns la un numitor comun şi chiar în vremea NT saducheii continuau să conteste că există o înviere. Dar în vremea aceea majoritatea evreilor acceptaseră deja o oarecare idee de înviere. De obicei ei credeau că aceleaşi trupuri vor fi readuse la viaţă ca să trăiască la fel ca şi în trecut.

II. Învierea lui Cristos

În trei împrejurări Cristos a înviat oameni morţi (fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain şi Lazăr). Acestea, însă, nu trebuie privite ca învieri, ci ca reanimări. Nu există nici un indiciu că oamenii aceştia au făcut altceva decât să se întoarcă la viaţa pe care o părăsiseră. Dar Pavel ne spune explicit că Isus Cristos este „pârga (cel dintâi rod al) celor adormiţi” (1 Corinteni 15:20). Aceste minuni ni-L arată pe Cristos ca stăpân asupra morţii. Lucrul acesta reiese din faptul că El a profeţit că va învia a treia zi după răstignire (Marcu 8:31; 9:31; 10:34, etc.). Lucrul acesta este important. Ni-L arată pe Cristos ca stăpân deplin pe situaţie, înseamnă de asemenea că învierea este de cea mai mare importanţă, deoarece implică veridicitatea Domnului nostru.

Evangheliile ne spun că Isus a fost răstignit, că a murit şi că a treia zi după aceea mormântul în care fusese pus a fost găsit gol. Nişte îngeri le-au spus unor femei că El a înviat dintre cei morţi. Într-o perioadă de câteva săptămâni Isus S-a arătat urmaşilor Săi din când în când. Pavel enumeră câteva dintre aceste arătări dar nu menţionează direct mormântul gol şi unii cercetători sugerează că această dovadă a lipsit din tradiţia primară. La aceasta se poate răspunde pe bună dreptate cu afirmaţia că Pavel subînţelege că mormântul era gol. Ce altceva se înţelege atunci când el spune că Isus „a fost îngropat şi a înviat a treia zi…” (1 Corinteni 15:4)? Menţionarea expresă a îngropării nu ar avea sens dacă el nu s-ar gândi la mormântul gol. Lucrul acesta este menţionat în toate cele patru evanghelii. Trebuie să fie acceptat ca făcând parte din tradiţia creştină autentică. Unii au sugerat că ucenicii s-au dus la un mormânt greşit, unde un tânăr îmbrăcat în alb a spus: „Nu este aici”, adică: „El este în alt mormânt”. Dar în primul rând aceasta este pură speculaţie şi, în al doilea rând ridică tot felul de întrebări. Este imposibil să susţină cineva că mormântul adevărat a fost uitat cu desăvârşire de toţi, prieteni şi duşmani deopotrivă. Când prima predică a pus un accent atât de mare pe înviere, putem fi siguri că autorităţile nu ar fi precupeţit nici un efort în încercarea de a găsi trupul.

Dar dacă mormântul a fost gol se pare că există numai trei posibilităţi: prietenii lui Isus au luat trupul, duşmanii Lui au luat trupul, sau Isus a înviat. Prima ipoteză este extrem de greu de susţinut. Toate dovezile ne arată că ucenicii nici nu se gândeau la înviere şi că erau oameni fără speranţă în seara zilei de Vinerea Patimilor. Ei erau oameni deziluzionaţi, învinşi, care se ascundeau de frica iudeilor. În plus, Matei ne spune că a fost pusă o strajă la mormânt, aşa încât ei nu ar fi putut fura trupul chiar dacă ar fi vrut. Dar lucrul care face şi mai improbabilă această teorie este faptul că ei au suferit pentru propovăduirea învierii, aşa cum ni se spune în Faptele Apostolilor. Unii au fost puşi în închisoare iar Iacov a fost executat. Oamenii nu suferă asemenea pedepse pentru a susţine ceva ce ştiu că este o minciună. Trebuie să ţinem cont de asemenea că, atunci când secta creştină a devenit suficient de supărătoare încât să genereze o persecuţie din partea autorităţilor, marii preoţi ar fi fost gata să plătească pentru informaţii cu privire la furtul trupului, şi cazul lui Iuda este suficient ca să ne arate că un trădător s-ar fi putut găsi printre ei. Dacă luăm în considerare toate aspectele, este imposibil să susţinem că ucenicii au furat trupul lui Cristos.

Este la fel de dificil să susţinem că duşmanii Lui au luat trupul. De ce să facă ei lucrul acesta? Nu pare să existe nici un motiv temeinic. A face lucrul acesta ar însemna tocmai începerea răspândirii zvonurilor despre învierea pe care dovezile ne arată că au încercat cu atâta tărie să le prevină. În plus, garda de la mormânt ar fi fost un obstacol la fel de mare pentru ei, ca şi pentru prietenii Domnului. Dar obiecţia cea mai decisivă este faptul că nu au putut arăta trupul mort atunci când a început pentru prima dată propovăduirea. Petru şi tovarăşii săi au pus un accent mare pe învierea Domnului lor. Este clar că aceasta le-a captivat imaginaţia. În situaţia aceasta, dacă duşmanii lor ar fi arătat trupul mort al lui Isus, Biserica creştină s-ar fi mistuit într-un val de râsete. Tăcerea iudeilor este la fel de semnificativă ca şi propovăduirea creşitinilor. Faptul că duşmanii lui Isus nu au putut arăta trupul lui mort este o dovadă convingătoare că într-adevăr nu au putut să o facă.

Întrucât pare imposibil să susţinem că prietenii sau duşmanii au furat trupul şi întrucât mormântul a fost gol, se pare că nu ne rămâne decât ipoteza învierii. Învierea este confirmată şi de arătările de după înviere. Deşi sunt menţionate zece arătări diferite în cele cinci relatări (în cele patru evanghelii şi în 1 Corinteni 15). Aceste relatări nu sunt uşor de armonizat (deşi lucrul acesta nu este imposibil, cum s-a susţinut adesea; încercarea făcută în Scofield Reference Bible, de exemplu, se poate să nu fie cea corectă, dar arată că armonizarea este posibilă). Dificultăţile nu fac decât să arate că relatările sunt independente. Nu este o repetare stereotipă a unei versiuni oficiale. Iar în ce priveşte faptele importante, relatările sunt de acord. Uneori unul sau doi L-au văzut pe Domnul, uneori un număr mai mare, cum a fost grupul celor unsprezece apostoli, o dată a fost văzut de vreo 500 de ucenici. În numărul acesta sunt incluşi bărbaţi şi femei. Majoritatea arătărilor au fost la credincioşi, dar se poate ca Iacov să nu fi crezut până când i s-a arătat Domnul. Deosebit de important este cazul lui Pavel. El nu a fost un om credul, ci a fost un om educat care era deosebit de ostil faţă de creştini. Şi el afirmă cu tărie că L-a văzut pe Isus după ce a înviat din morţi. De fapt, el a fost atât de convins de acest lucru încât şi-a bazat tot restul vieţii pe această certitudine. Canon Kennett prezintă această idee convingător. El spune că Pavel a fost convertit la mai puţin de 5 ani după înviere şi spune că „în cei câţiva ani scurşi de la răstignirea lui Isus, dovezile cu privire la învierea lui Isus au fost considerate absolut de necontrazis de către cel puţin un om educat” (Interpreter 5, 1908-9, p. 267).

Nu ar trebui să trecem cu vederea nici transformarea ucenicilor în urma învierii. Aşa cum am remarcat anterior, în urma răstignirii ei s-au simţit înfrânţi şi descurajaţi, dar la scurtă vreme după aceea au fost gata să meargă la închisoare şi chiar să moară de dragul lui Isus. De ce s-a petrecut această schimbare? Oamenii nu îşi asumă asemenea riscuri decât dacă sunt foarte siguri de ei înşişi. Probabil că ar trebui să adăugăm că certitudinea lor este reflectată în închinarea lor. Ei erau evrei şi evreii se ţin cu tenacitate de obiceiurile lor religioase. Cu toate acestea, aceşti oameni în loc de Sabat au ţinut ziua Domnului, o amintire săptămânală a învierii. În ziua aceea ei celebrau Cina Domnului (sfânta împărtăşanie), care era o comemorare a unui Cristos mort, dar şi o comemorare fericită a binecuvântărilor date de Domnul viu şi triumfător. Celălalt act sacru al lor, botezul, era o aducere aminte a faptului că şi credincioşii erau îngropaţi cu Cristos şi înviaţi împreună cu El (Coloseni 2:12). Învierea a dat semnificaţie la tot ce făceau ei.

Uneori se afirmă că în realitate Cristos nu a murit ci doar a leşinat. Că după aceea Şi-a revenit în răcoarea din mormânt. Se ridică tot felul de întrebări. Cum a ieşit din mormânt? Ce S-a întâmplat cu El? De ce nu mai auzim despre El? Când a murit? Întrebările se înmulţesc şi nu le sunt date răspunsuri. Unii au crezut că ucenicii au fost victimele unor halucinaţii. Dar arătările după înviere nu pot fi explicate în felul acesta. Halucinaţiile vin la cei care, într-un anume sens, le doresc – dar la ucenici nu există dovezi în sensul acesta. O dată ce au început, halucinaţiile au tendinţa să continue, în timp ce arătările după înviere au încetat brusc. Halucinaţiile sunt fenomene individuale, dar în cazul arătărilor, vreo 500 de oameni L-au văzut simultan pe Domnul. Nu are sens să înlocuim miracolul pe plan fizic cu un miracol pe plan spiritual, aşa cum ne-ar impune această teorie.

Mulţi teologi din vremea noastră neagă posibilitatea unei învieri fizice. Ei şi-ar putea exprima crezul spunând că „oasele lui Isus se odihnesc în pământul Palestinei”. Ar putea spune că Isus a înviat în kerygma; ucenicii au ajuns să înţeleagă că el a supravieţuit prin moarte şi că, în consecinţă pot propovădui că El este viu. Sau aceşti teologi ar putea explica schimbarea prin ceva ce s-a petrecut în lăuntrul ucenicilor. Aceşti oameni L-au cunoscut pe Isus trăind în adevărată libertate şi acum, ei înşişi au avut aceeaşi experienţă. Aceasta înseamnă că ei au ajuns să înţeleagă că Isus nu a fost mort, ci că era o influenţă vie. Există două dificultăţi majore în calea tuturor teoriilor de felul acesta. Prima dificultate este că izvoarele scrise nu spun nimic de felul acesta. Scrierile afirmă cât se poate de clar că Isus a murit, a fost îngropat şi apoi a înviat. A doua dificultate este de ordin moral. Nu încape îndoială că ucenicii au crezut că Isus a înviat. Tocmai lucrul acesta i-a impulsionat şi a constituit tema propovăduirii lor. Dacă Isus a fost de fapt mort, atunci Dumnezeu Şi-a clădit Biserica pe o înşelăciune – o concluzie de neconceput. În plus, asemenea teorii ignoră mormântul gol. Acesta este o realitate neschimbătoare. Poate că merită observat că aceste teorii sunt relativ recente (deşi ocazional au existat precedente, cf. 2 Timotei 2:17 ş.urm.). Ele nu fac parte din creştinismul istoric şi dacă ar fi corecte ar însemna că aproape toţi creştinii au fost induşi în eroare în toate vremurile cu privire la o doctrină majoră a credinţei.

III. Învierea credincioşilor

Nu numai că Isus a înviat, dar într-o zi toţi oamenii vor învia. Isus a combătut scepticismul saducheilor în privinţa aceasta şi a folosit un argument interesant din Scriptură (Matei 22:31-32). Poziţia generală a NT este că învierea lui Cristos atrage după sine învierea credincioşilor. Isus a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (Ioan 11:25). El a vorbit de câteva ori despre învierea credincioşilor în ziua de apoi (Ioan 6:39-40, 44, 54). Saducheii s-au supărat pentru că apostolii „vesteau în Isus învierea din morţi” (Faptele Apostolilor 4:2). Pavel ne spune că „dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos” (1 Corinteni 15:21 ş.urm.; cf. 1 Tesaloniceni 4:14). Petru spune de asemenea: „Dumnezeu… ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morţi, la o nădejde vie” (1 Petru 1:3). Este foarte clar că scriitorii NT nu s-au gândit la învierea lui Cristos ca un fenomen izolat. A fost un act divin măreţ, un act care are multe consecinţe pentru oameni. Deoarece Dumnezeu L-a înviat pe Cristos, El a pus pecetea Sa pe lucrarea de ispăşire realizată pe cruce. El a demonstrat puterea Sa divină în faţa păcatului şi a morţii şi, în acelaşi timp, voia Sa de a-i mântui pe oameni. Prin urmare, învierea credincioşilor decurge din învierea Mântuitorului lor. Atât de caracteristică este învierea credincioşilor încât Isus a putut vorbi despre ei spunând că „fiii lui Dumnezeu sunt fiii învierii” (Luca 20:36).

Aceasta nu înseamnă că toţi vor învia pentru fericire. Isus vorbeşte despre „învierea pentru viaţă” dar şi despre o „înviere spre judecată” (Ioan 5:29). Învăţătura clară a NT este că toţi vor învia, dar cei care L-au respins pe Cristos vor descoperi că învierea este un lucru foarte grav pentru ei. Pentru credincioşi învierea este asociată cu faptul că Domnul transformă situaţia. În lumina lucrării Sale de răscumpărare ei privesc învierea cu calm şi bucurie.

Scriptura vorbeşte puţin despre natura învierii trupului. Pavel vorbeşte despre un „trup duhovnicesc” (1 Corinteni 15:44), o expresie care pare să însemne un trup care satisface nevoie spiritului. El face diferenţă între acesta şi „trupul fizic” pe care îl avem în prezent şi putem deduce că un „trup” care satisface nevoile spiritului este diferit în unele privinţe de cel pe care-l avem în prezent. Trupul spiritual are ca şi calităţi neputrezirea, gloria şi puterea (1 Corinteni 15:42 ş.urm.). Domnul nostru ne-a învăţat că după înviere nu va exista căsătorie şi, prin urmare, nici funcţii sexuale (Marcu 12:25).

Probabil că ne ajută dacă ne gândim la trupul înviat al lui Cristos, deoarece Ioan ne spune că „vom fi ca El” (1 Ioan 3:2) iar Pavel spune că „trupul stării noastre smerite” va fi „asemenea trupului slavei Sale” (Filipeni 3:21). Se pare că trupul înviat al Domnului a fost întrucâtva asemănător cu trupul natural iar în alte privinţe a fost diferit. Astfel, în unele ocazii a fost recunoscut imediat (Matei 28:9; Ioan 20:19 ş.urm.), dar în alte ocazii nu a fost recunoscut imediat (în special călătoria spre Emaus, Luca 24:16; cf. Ioan 21). El a apărut brusc în mijlocul ucenicilor, care erau adunaţi cu uşile zăvorite (Ioan 20:19), şi a dispărut din faţa celor doi care mergeau spre Emaus (Luca 24:31). El a vorbit despre „carne şi oase” (Le. 24:39), deşi nu putem susţine că mâncarea fizică este o necesitate în viaţa după moarte (cf. 1 Corinteni 6:13). S-ar părea că Domnul înviat S-a putut conforma limitărilor acestei vieţi fizice dacă a vrut şi aceasta ar putea indica faptul că atunci când vom învia vom avea o putere similară.

IV. Implicaţiile doctrinare ale învierii

Semnificaţia Cristologică a învierii este considerabilă. Faptul că Isus a profeţit că va învia din morţi a treia zi are implicaţii importante pentru Persoana Lui. Cel care a putut face acest lucru este mai mare decât fiii oamenilor. Pavel consideră că învierea lui Cristos are o importanţă fundamentală. „Dacă n-a înviat Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră…. Dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15:14,17). Ideea este că, de fapt, creştinismul este o Evanghelie, este o veste bună despre Dumnezeu care L-a trimis pe Fiul Său ca să fie Mântuitorul nostru. Dar dacă Cristos nu a înviat cu adevărat, nu avem nici o garanţie că mântuirea noastră a fost realizată. Realitatea învierii lui Cristos are deci o semnificaţie profundă. Învierea credincioşilor este de asemenea importantă. Concepţia lui Pavel este că dacă morţii nu învie, atunci putem adopta motto-ul „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (1 Corinteni 15:32). Învierea le dă credincioşilor o perspectivă şi le dă profunzime în trăire.

Învierea lui Cristos este asociată cu mântuirea noastră, conform afirmaţiei lui Pavel care spune că „Isus Domnul nostru… a fost dat (morţii) din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Romani 4:25; cf. 8:33 ş.urm.). Nu este necesar să discutăm aici semnificaţia exactă a folosirii celor două expresii „din pricină”. Aceasta este menirea comentariilor. Noi ne mulţumim să observăm că învierea lui Cristos este legată de actul central prin care suntem mântuiţi. Mântuirea nu este ceva ce are loc separat de înviere.

Dar semnificaţia învierii nu se opreşte aici. Pavel vorbeşte despre dorinţa lui de a-L cunoaşte pe Cristos „şi puterea învierii Lui” (Filipeni 3:10) şi îi îndeamnă pe coloseni: „Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus…” (Coloseni 3:1). El le-a reamintit deja că au fost îngropaţi cu Cristos prin botez şi că tot prin botez au fost înviaţi împreună cu El (Coloseni 2:12).Cualte cuvinte, apostolul vede că în cei care sunt ai lui Cristos lucrează aceeaşi putere care L-a adus pe Cristos la viaţă din morţi. Învierea continuă.

BIBLIOGRAFIE. 309 Milligan,The Resurrection of our Lord, 1883; J. Orr,The Resurrection of Jesus, 1909; E. J. Sparrow-Simpson, The Resurrection and modern Thought, 1911; P. Garnder-Smith, The Narratives of the Resurrection, 1926; K. Barth, The Resurrection of the Dead, E.T. 1933; A. M. Ramsey, The Resurrection of Christ, 1946; G.Vos în PTR 27, 1929, p. 1-35, 193-226; N. Clark,Interpreting the Resurrection, 1967; W. Marxsen, The Resurrection of Jesus of Nazareth, 1970; L. Coenen, C. Brown în NIDNTT 3, p. 257-309. L.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/inviere.html