ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU, ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR. Potrivit evangheliilor sinoptice, Împărăţia cerurilor sau Împărăţia lui Dumnezeu este tema centrală a propovăduirii lui Isus. În timp ce Matei, care se adresează evreilor, vorbeşte în cea mai mare parte despre „Împărăţia cerurilor”, Marcu şi Luca vorbesc despre „Împărăţia lui Dumnezeu”, care are acelaşi înţeles ca şi „Împărăţia cerurilor”, dar care era o expresie mai uşor de înţeles de către ne-evrei. Folosirea termenului „Împărăţia cerurilor” în Evanghelia după Matei se datorează desigur tendinţei din iudaism de a evita folosirea directă a numelui lui Dumnezeu. În orice caz, între cele două expresii nu există nici o diferenţă de înţeles (comparaţi, de ex. Matei 5:3 şi Luca 6:20).
I. În propovădulrea lui Ioan Botezătorul
Ioan Botezătorul a venit cel dintâi cu vestea că Împărăţia cerurilor este aproape (Matei 3:2), iar Isus a preluat acest mesaj de la el (Matei 4:17). Expresia „Împărăţia cerurilor” (ebr. malekut samayim) îşi are originea în gândirea abraică târzie care aştepta un viitor în care Dumnezeu avea să intervină în mod decisiv; evenimentul acesta era aşteptat cu ardoare de Israel, pentru a restaura bunăstarea poporului şi pentru a-i elibera de sub puterea duşmanilor lor. Venirea Împărăţiei este marea speranţă din viitor, pregătită prin venirea lui *Mesia, care netezeşte calea pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Pe vremea lui Isus dezvoltarea acestei speranţe escatologice în iudaism luase o diversitate de forme în care predomina elementul naţional sau cel cosmic şi apocaliptic. Această speranţă poate fi legată în trecut de vestirea profeţilor din VT cu privire la restaurarea tronului lui David şi venirea lui Dumnezeu pentru a înnoi lumea. Deşi VT nu spune nimic despre Împărăţia escatoligică a cerurilor ca atare, în Psalmi şi în scrierile profetice manifestarea viitoare a suveranităţii regale a lui Dumnezeu este unul dintre conceptele centrale ale credinţei şi speranţei VT. Şi aici există diferite elemente care ocupă un loc proeminent, aşa cum se poate vedea clar dintr-o comparaţie a profeţilor mai vechi cu profeţiile despre suveranitatea universală şi apariţia Fiului omului în cartea lui *Daniel.
Când Ioan Botezătorul şi, mai târziu, Isus, au proclamat că Împărăţia era aproape, această proclamare implica un strigăt de trezire cu o semnificaţie universală senzaţională. Punctul de cotitură divinmult aşteptat, marea restaurare – oricum ar fi fost ea concepută în vremea aceea – era proclamată ca fiind aproape. De aceea este foarte important să examinăm conţinutul propovăduirii NT cu privire la venirea Împărăţiei.
În propovăduirea lui Ioan Botezătorul locul cel mai important a fost acordat vestirii judecăţii divine ca o realitate iminentă. Securea a fost înfiptă deja la rădăcina pomilor. Venirea lui Dumnezeu ca Împărat are ca scop suprem purificarea, cernerea şi judecata. Nimeni nu poate scăpa de ea. Nici un privilegiu nu poate cumpăra o scutire de judecată, nici măcar revendicarea lui Avraam ca tată. În acelaşi timp Ioan Botezătorul îndreaptă privirile spre Cel care avea să vină după el, al cărui înainte-mergător era el. Cel ce avea să vină are în mână vânturătoarea. Ca pregătire pentru venirea Lui oamenii trebuie să se pocăiască şi să se supună la botezul pentru spălarea păcatelor, aşa încât să scape de mânia viitoare şi să participe la mântuirea Împărăţiei şi la botezul cu Duhul Sfânt care va fi turnat când va veni El (Matei 3:1-12).
II. În învăţătura lui Isus
a. Aspectul prezent
Proclamarea Împărăţiei de către Isus urmează cuvânt cu cuvânt proclamarea lui Ioan, dar cu toate acestea are un carcater mai cuprinzător. După ce Ioan Botezătorul a observat mai multă vreme lucrarea lui Isus, el a început să aibă îndoieli dacă Isus era cu adevărat Cel care trebuia să vină şi pe care L-a vestit el (Matei 11:2 ş.urm.). Proclamarea lui Isus cu privire la Împărăţie se deosebeşte în două privinţe de propovăduirea lui Ioan. Mai întâi, în timp ce reţine nealterată vestirea judecăţii şi chemarea la pocăinţă, în prim plan se profilează semnificaţia mântuitoare a împărăţiei. În al doilea rând – şi aici este miezul problemei – el a anunţat Împărăţia nu doar ca pe o realitate care era aproape, ceva ce avea să apară în viitorul apropiat, ci o realitate care era deja prezentă, fiind manifestată în persoana şi lucrarea Lui. Deşi locurile în care Isus vorbeşte explicit despre Împărăţie nu sunt numeroase (vezi în special Matei 12:28 şi textele paralele), întreaga lui propovăduire şi lucrare sunt marcate de această realitate dominantă. În El viitorul măreţ a devenit deja un „timp prezent”.
Acest aspect prezent al Împărăţiei se manifestă în diferite moduri în persoana şi faptele lui Cristos. Apare în mod palpabil şi vizibil în izgonirea demonilor (cf. Luca 11:20) şi în general în puterea miraculoasă a lui Isus. În vindecarea celor posedaţi de demoni devine evident că Isus a invadat casa „celui tare” şi l-a legat bine, aşa că poate să-i jefuiască bunurile (Matei 12:29). Împărăţia cerurilor pătrunde în domeniul celui rău. Puterea lui Satan este înfrântă. Isus îl vede căzând ca un fulger din cer. El are putere şi poate acorda şi altora putere să calce în picioare domeniul duşmanului Nici un lucru nu este imposibil pentru cei care merg în lume învestiţi cu puterea lui Isus, ca martori ai Împărăţiei (Luca 10:18 ş.urm.). Întreaga activitate miraculoasă a lui Isus este dovada venirii Împărăţiei. Ceea ce au dorit în zadar să vadă mulţi profeţi şi mulţi oameni neprihăniţi – zorii marii epoci de mântuire – poate fi văzut şi auzit acum de ucenici (Matei 13:16; Luca 10:23). Când Ioan Botezătorul i-a trimis pe ucenicii săi să întrebe: „Tu eşti Acela care trebuia să vină, sau să aşteptăm pe un altul?”, le-au fost arătate lucrările minunate făcute de Isus şi în care, potrivit cu promisiunea din profeţie, Împărăţia era manifestată deja: orbii au ajuns să vadă, şchiopii au ajuns să umble, surzii şi-au dobândit auzul; leproşii au fost curăţaţi iar morţii au fost înviaţi şi Evanghelia era propovăduită la săraci (Matei 11:2 ş.urm.; Luca 7:18 ş.urm.). În ultima dintre acestea – propovăduirea Evangheliei – este văzută penetrarea Împărăţiei, întrucât mântuirea este vestită şi oferită ca un dar accesibil celor săraci în duh, celor flămânzi şi celor ce plâng – Împărăţia este a lor. Este proclamată de asemenea iertarea păcatelor, nu numai ca o realitate viitoare care să fie împlinită în cer, nici doar ca o posibilitate prezentă, ci ca o dispensaţie oferită astăzi, pe pământ, prin Isus Însuşi: „Fiule, fiică, păcatele îţi sunt iertate; căci Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele” (vezi Marcu 2:1-12, et passim).
Aşa cum reiese clar din ultimul cuvânt citat despre putere, toate acestea sunt bazate pe faptul că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Împărăţia a venit în El şi cu El; El este auto-basileia. Revelaţia de Sine a lui Isus ca Mesia, Fiul omului şi Robul Domnului, constituie atât un mister cât şi o desfăşurare a întregii Evanghelii.
Este imposibil să explicăm aceste afirmaţii ale lui Isus despre Sine într-un sens viitor, aşa cum au vrut să facă unii, ca şi cum El S-ar fi referit la Sine numai ca viitorul *Mesia, Fiul omului care era aşteptat să vină în viitor pe norii cerului. Indiferent de măsura în care această revelaţie viitoare a Împărăţiei rămâne un element esenţial al Evangheliei, nu putem să nu observim faptul ca în evanghelii mesianitatea lui Isus este o realitate prezentă, aici şi acum. Nu numai că este proclamat astfel la botezul Său şi pe Muntele schimbării la faţă – Preaiubitul şi Alesul lui Dumnezeu (nume mesianice clare) – dar El este umplut de asemenea cu Duhul Sfânt (Matei 3:16) şi este investit cu autoritate divină deplină (Matei 21:27); Evanghelia este plină de declaraţii despre autoritatea Lui absolută, El este prezentat ca Trimisul Tatălui, Cel care avea să vină ca să împlinească ce au prevestit profeţii. Prin venirea şi învăţătura Sa Scriptura este împlinită în auzul celor care îl ascultă (Luca 4:21). El nu a venit să distrugă, ci să împlinească (Matei 5:17 ş.urm.), să vestească Împărăţia (Marcu 1:38), să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi (Luca 19:10), să-i slujească pe alţii şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45). Secretul apartenenţei la Împărăţie constă în apartenenţa la Isus (Matei 7:23; 25:41). Pe scurt, persoana lui Isus ca Mesia este în centrul tuturor lucrurilor anunţate în Evaghelie cu privire la Împărăţie. Împărăţia se concentrează în El atât în ce priveşte aspectele ei prezente, cât şi cele viitoare.
b. Aspectul viitor
Există şi un aspect viitor. Deşi în evanghelii se afirmă clar că Împărăţia este manifestată aici şi acum, este arătat de asemenea faptul că în lumea aceasta este manifestată numai provizoriu. Acesta este motivul pentru care proclamarea activităţii ei prezente în cuvintele: „Orbii îşi capătă vederea; morţii sunt înviaţi; săracilor li se propovăduieşte Evanghelia”, este urmată de avertismentul: „Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire” (Matei 11:6; Luca 7:23). „Prilejul de poticnire” constă în caracterul ascuns al Împărăţiei în epoca aceasta. Minunile continuă să fie semne ale unei alte realităţi decât cea prezentă; încă nu a venit vremea ca demonii să fie aruncaţi în întunericul veşnic (Matei 8:29). Evanghelia Împărăţiei este revelată numai ca o sămânţă care este semănată. În pildele despre semănător, despre sămânţă care creşte în taină, despre neghina care creşte în grâu, despre sămânţă de muştar, despre aluat, Isus îi învaţă pe ucenici cu privire la acest aspect al Împărăţiei. Fiul omului însuşi, investit cu toată puterea de către Dumnezeu, Cel care va veni pe norii cerului, este Semănătorul care seamănă Cuvântul lui Dumnezeu. El este descris ca un om care depinde de alţii: păsările, spinii, oamenii pot împiedica în parte lucrarea Lui. El trebuie să aştepte şi să vadă ce va ieşi din sămânţă pusă. De fapt, carcaterul ascuns al Împărăţiei este şi mai profund: Împăratul Însuşi vine în chip de rob. Păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului (Daniel 7:13) nu are un loc unde să-Şi plece capul. Pentru ca să primească totul El trebuie mai întâi să renunţe la tot. El trebuie să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare; în calitate de Rob al Domnului care suferă (Isaia 53), El trebuie să fie pus în numărul celor fărădelege. Împărăţia a venit; Împărăţia va veni. Dar ea vine pe calea crucii şi mai înainte ca Fiul omului să-Şi exercite autoritatea peste toate împărăţiile pământului (Matei 4:8; 28:18) trebuie să păşească pe calea ascultării de Tatăl Său, ca să împlinească în felul acesta toată dreptatea (neprihănirea) (Matei 3:15). Prin urmare, manifestarea Împărătiei are o istorie în această lume. Ea trebuie să fie proclamată la orice fiinţă. La fel ca şi sămânţă minunată, ea trebuie să încolţească şi să crească şi nici un om nu ştie cum (Marcu 4:27). Are o putere lăuntrică prin care îşi croieşte drum prin tot felul de obstacole şi înaintează peste tot; ogorul în care este semănată sămânţă este lumea (Matei 13:38). Evanghelia Împărăţiei merge la toate naţiunile (Matei 28:19), deoarece Împăratul acestei Împărăţii este de asemenea Domnul Duhului. Învierea Lui aduce o nouă eră; propovăduirea Împărăţiei şi Împăratul ajung până la marginile pământului. Decizia a fost luată deja; dar împlinirea ei este încă de domeniul viitorului. Ceea ce la început pare să fie una şi aceeaşi venire a Împărăţiei, care este anunţată ca o realitate indivizibilă, aproape, la uşă, se extinde şi cuprinde perioade noi de timp şi distanţe mari. Graniţele acestei Împărăţii nu se confundă cu graniţele Israelului sau cu ale istoriei: Împărăţia cuprinde toate naţiunile şi toate epocile, până când va veni sfârşitul lumii.
III. Împărăţia şi biserica
Împărăţia este legată în egală măsură de istoria bisericii şi de istoria lumii. Există o legătură între Împărăţie şi biserică, dar ele nu sunt identice în epoca prezentă. Împărăţia este totalitatea lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Cristos în această lume; biserica este adunarea celor care aparţin lui Isus Cristos. Probabil că am putea vorbi despre două cercuri concentrice, dintre care biserica este cercul mai mic iar Împărăţia cercul mai mare, iar Cristos este centrul ambelor cercuri. Această relaţie dintre biserică şi Împărăţie poate fi formulată în mai multe moduri. Biserica este adunarea celor care au acceptat Evanghelia Împărăţiei prin credinţă, a celor care participă în mântuirea oferită de Împărăţie, care include iertarea păcatelor, adoptarea de către Dumnezeu şi faptul că Duhul Sfânt locuieşte în credincios, posedarea vieţii eterne. Ei sunt de asemenea cei în a căror viaţă împărăţia ia o formă vizibilă, care sunt lumina lumii, sarea pământului; cei care au luat asupra lor jugul Împărăţiei, care trăiesc potrivit cu poruncile Împăratului lor şi care învaţă de la El (Matei 11:28-30). Biserica, în calitate de organ al Împărăţiei, este chemată să-L mărturisească pe Isus ca şi Cristos, este chemată la lucrarea misionară de propovăduire a Evangheliei în lume: ea este de asemenea comunitatea celor care aşteaptă venirea Împărăţiei în glorie, slujitorii care au primit talanţii Domnului lor şi aşteaptă întoarcerea Lui. Biserica îşi primeşte întreaga constituţie de la Împărăţie, este înconjurată din toate părţile şi este călăuzită prin revelaţia, progresul şi venirea viitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu, fără să fie în nici un moment identică sau identificată cu Împărăţia însăşi. Prin urmare, Împărăţia nu este mărginită de graniţele bisericii. Domnia lui Cristos este supremă, este mai presus de toate. Acolo unde domină şi unde este recunoscută nu numai că eliberează fiinţa umană, ci şi întregul mod de viaţă este schimbat: blestemul demonilor şi teama de forţele ostile dispare. Schimbarea pe care o produce creştinismul în oamenii dominaţi de religii naturale este o dovadă despre caracterul cuprinzător şi despre semnificaţia atot-cuprinzătoare a Împărăţiei. Ea nu operează numai în exterior, ca o sămânţă de muştar, ci şi în interior, ca aluatul, îşi croieşte drum în lume prin puterea ei răscumpărătoare. Ultima carte a Bibliei, care zugrăveşte domnia lui Cristos în istoria lumii şi înaintarea ei până la sfârşit, aruncă lumină deosebită în special asupra antitezei dintre Cristosul-Împărat triumfător (cf. de ex. Apocalipsa 5:1 ş.urm.) şi puterea lui Satan şi a lui Anticrist, care continuă să supravieţuiască pe pământ şi să lupte împotriva lui Cristos şi a bisericii Sale. Indiferent de măsura în care Împărăţia invadează istoria lumii cu binecuvântarea şi izbăvirea ei, indiferent de măsura în care se prezintă ca o putere salvatoare îndreptată împotriva tiraniei zeilor şi a forţelor duşmane ale omenirii, abia prin criza finală şi universală – ca o paşnică vizibilă şi atot-cuceritoare de pace şi mântuire – abia aşa va aduce Împărăţia realizarea deplină a cerului nou şi a pământului nou.
IV. În restul Noului Testament
Expresia „Împărăţia cerurilor” sau „Împărăţia lui Dumnezeu” nu apare frecvent în NT în afara evangheliilor sinoptice. Totuşi, este doar o problemă de terminologie, Împărăţia – ca indicaţie a marii revoluţii în istoria mântuirii care a fost inaugurată deja prin venirea lui Cristos şi ca împlinirea aşteptată a tuturor lucrărilor lui Dumnezeu – este tema centrală a întregii revelaţii a lui Dumnezeu în NT.
V. În gândirea teologică
În ce priveşte concepţia teologică despre Împărăţia cerurilor, aceasta a fost supusă la tot felul de influenţe şi puncte de vedere în diferite perioade şi şcoli de gândire teologică. În teologia romano-catolică o caracteristică distinctivă este identificarea Împărăţiei lui Dumnezeu cu biserica în dispensaţia pământească, o identificare datorată în principal influentei lui Augustin. Cristos este actualizat ca Împărat al Împărăţiei lui Dumnezeu prin ierarhia ecleziastică. Sfera Împărăţiei este identică cu frontierele puterii şi autorităţii bisericii. Împărăţia cerurilor este extinsă prin misiune şi prin înaintarea bisericii în lume.
În opoziţia lor faţă de ierarhia romano-catotică, reformatorii au pus accentul principal pe semnificaţia spirituală şi invizibilă a Împărăţiei şi au făcut apel (în mod greşit) la textul din Luca 17:20 însprijinul acestei idei. Cu alte cuvinte, Împărăţia cerurilor este suveranitatea spirituală pe care Cristos o exercită prin propovăduirea Cuvântului Său şi prin lucrarea Duhului Sfânt. În timp ce Reforma, la începuturile ei, nu a scăpat din vedere aspectele măreţe ale Împărăţiei în istoria mântuirii, Împărăţia lui Dumnezeu, sub influenţa Iluminismului şi Pietismului, a ajuns să fie concepută tot mai mult într-un sens individual, ca suveranitatea harului şi păcii în inima oamenilor, în teologia liberală de mai târziu această concepţie s-a dezvoltat într-o direcţie moralistă (în special sub influenţa lui Kant): Împărăţia lui Dumnezeu este Împărăţia păcii, dragostei şi neprihănirii (dreptăţii). La început, chiar şi în pietism şi în cercurile sectare, aşteptarea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu a fost păstrată, dar fără a recunoaşte vreo semnificaţie pozitivă a Împărăţiei pentru viaţa din lumea aceasta. În opoziţie cu această concepţie mai mult sau mai puţin dualistă despre Împărăţie trebuie să observăm concepţia socială despre Împărăţie, care pune tot accentul pe semnificaţia vizibilă şi comună. Această concepţie se remarcă la unii scriitori prin radicalism social (creştinismul „Predicii de pe Munte”, propovăduit de Tolstoi şi alţii, sau interpretarea „social-religioasă”, de ex. Kutter şi Ragaz, în Elveţia), iar la alţii prin credinţa evoluţionistă în progres („Evanghelia socială” din America). Venirea Împărăţiei constă în progresul dreptăţii sociale şi în dezvoltarea comună.
În contrast cu aceste interpretări spiritualizatoare, moraliste şi evoluţioniste ale Împărăţiei, teologia NT pune accentul pe bună dreptate pe semnificaţia originală a Împărăţiei în propovăduirea lui Isus – semnificaţie care este legată de istoria mântuirii şi de escatologic. În timp ce fondatorii acestei direcţii escatologice mai noi au dat o interpretare extremistă ideii de Împărăţie a cerurilor, aşa încât nu a mai rămas loc pentru penetrarea Împărăţiei în lumea prezentă (Johannes Weiss, Albert Schweitzer, aşa numita escatologie „radicală”), în ultima vreme a fost acordată mai multă atenţie semnificaţiei prezente indubitabile a Împărăţiei, şi această semnificaţie a fost încadrată în perspectiva istoriei mântuirii, în perspectiva progresului activităţii dinamice a lui Dumnezeu în istorie, care are ca scop realizarea finală a Împărăţiei.
BIBLIOGRAFIE
Numărul scrierilor despre Împărăţia lui Dumnezeu este imens. Pentru folosirea termenului în evanghelii, vezi G. Dalman, The Words of Jesus, 1902; SB, p. 172-184; pentru interpretarea Împărăţiei în istoria teologiei mai vechi, vezi A. Robertson, Regnum Dei (Bampton Lectures), 1901; pentru abordări liberale mai vechi, vezi E. von Dobschutz, „The Eschatology of the Gospels”, The Expositor, Seria a 7-a, 9, 1910; pentru interpretarea „socială”, vezi N. J. van Merwe, Die sosiale prediking van Jezus Christus, 1921; L. Radaz, Die Botschaft vom Reiche Gottes, 1941; pentru interpretarea escatologică mai nouă (de la J. Weiss, Die Predigt Jesu vom Reiche Gottes, 1892; Albert Schweitzer, The Quest of the Historical Jesus, 1910), vezi H. M. Matter,Nieuwere opvattingen omtrent het koninkrijk Gods in Jezus’ prediking naar de synoptici, 1942. Lucrări mai generale: F. Holmstrom, Das eschatologische Denken der Gegenwart, 1936; H. D. Wendland, Die Eschatologie des Reiches Gottes bei Jesus, 1931; G. Gloege, Reich Gottes und Kirche im Neuen Testament, 1929; J. Jeremias, Jesus der Weltvollender im Neuen Testament, 1929; idem,New Testament Theology, 1, 1970; C. H. Dodd, The Parables of the Kingdom, 1935; W. G. Kummer,Die Eschatologie der Evangelien, 1936; idem, Promise and Fulfilment, 1957; R. Otto, The Kingdom of God and the Son of Man, 1943; W. A. Visser ‘t Hooft, The Kingship of Christ, 1947; S. H. Hooke,The Kingdom of God and the Experience of Jesus, 1949; O. Cullmann, Christ and Time, 1951; G. Vos,The Teaching of Jesus concerning the Kingdom and the Church, 1951; J. Héring, Le royaume de Dieu et sa venue, 1959; H. Ridderbos, The Coming of the Kingdom, 1962; G. Lundstrom, The Kingdom of God in the Teaching of Jesus, 1963; R. Schnackenburg, God’s Rule and the Kingdom, 1963; G. E. Ladd, Jesus and the Kingdom, 1964; idem, A Theology of the New Testament, 197A; H. Flender, Die Botschaft Jesu von der Herrschaft Gottes, 1968; R. Hiers, The Kingdom of God in the Synoptic Tradition, 1970; W. Pannenberg, Theologie und Reich Gottes, 1971; K. L. Schmidt et. al., TDNT 1, p. 564-593; B. Klappert, NIDNTT 2, p. 372-390. H.R.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu