ÎMPĂRAT, ÎMPĂRĂŢIE. Ebr. melek; gr. basileus. Ambele cuvinte au o origine obscură; primul cuvânt este comun în toate limbile semitice şi s-ar putea să fie legat fie de cuvântul arab a cărui rădăcină înseamnă „a poseda”, fie de un cuvânt asirian sau aramaic însemnând „sfat”. Al doilea cuvânt probabil că este preluat dintr-o limbă egeeană veche.
Funcţia aceasta era obişnuită în Orientul Apropiat încă din cele mai vechi timpuri, ideea generală fiind aceea de stăpânitor care exercita controlul său asupra unei regiuni locuite, care avea adesea în centru o cetate (Geneza 14:1-2-20:1 ş.urm.). Autoritatea lui se pare că era ereditară (dar cf. Geneza 36:31 ş.urm.) şi se pare că era derivată de la împăratul divin sau zeul ţării (vezi J. J. A. Soggin, Protestantismo 17, 1962, p. 85-89) despre care se spunea că este strămoşul sau tatăl împăratului aflat pe tron (de ex. Ras Shamra – Legenda împăratului Keret). În Egipt exista tendinţa ca împăratul sau faraonul să fie privit ca fiind identic cu zeul; în Asiria el era considerat reprezentant al zeului.
În gr. clasică basileus indică un gen de domnitor ereditar care călăuzeşte viaţa poporului său prin dreptatea sau nedreptatea sa, dar este prezentat în contrast cu un tiran sau cu un uzurpator. Puterea împăratului îşi are originea în Zeus. Mai târziu, pe vremea lui Platon, întâlnim o trecere spre ideea de împărat ca „binefăcător”, a cărui voie este lege, şi aceasta a dus la ideea de „împărat divin”, ca în cazul lui Alexandru sau al Cezarilor.
I. Ideea de împărat în istoria veche a lui Israel
În istoria lui Israel triburile nomade din vechime erau conduse de Patriarhul clanului. În timpul exodului din Egipt conducerea a fost exercitată de Moise, succedat de Iosua, iar conducerea era o teocraţie, liderul ne-ereditar fiind ales prin chemare divină şi recunoaştere de către popor, deşi nu fără oarecare protest (Exod 4:29 ş.urm.; Numeri 16:1 ş.urm.). Când Israelul s-a aşezat la început în Palestina triburile erau conduse în mare măsură de părinţii satului (Judecători 11:5), care puteau alege un anumit bărbat să conducă luptătorii împotriva unui duşman. Iefta (Judecători 11:9) a cerut să fie făcut „căpetenie” dacă i se încredinţa conducerea în felul acesta, dar fiul său nu l-a succedat. Lui Ghedeon i s-a cerut să domnească (malak) peste Israel (8:22) dar a refuzat, iar fiul său a deţinut mai târziu o poziţie de rege local şi temporar (9:6 ş.urm.). Cartea Judecătorilor se încheie cu o notă de haos social (cap. 19-21) atribuit lipsei unui împărat (19:1; 21:25).
II. De la Eli la Samuel
Perioada care a urmat a fost o perioadă de îmbunătăţire a situaţiei sub conducerea religio-juridică a lui Eli şi Samuel. Eli a fost mare preot la sanctuarul central de la Silo (1 Samuel 1:3; 4:13); Samuel a fost un conducător ne-ereditar (ca şi Moise şi Iosua) care, după distrugerea altarului de la Silo, a judecat pe Israel din mai multe locuri pe care le vizita în cadrul unui circuit (7:15 ş.urm.). În fine, Samuel a devenit cel care a instalat împăraţi în Israel, dar la insistenţa poporului (1 Samuel 8:4 ş.urm.). Se pare că lucrul acesta a fost privit într-o oarecare măsură ca apostazie de la teocraţie (1 Samuel 8:7). Cererea probabil că a fost făcută din cauza ameninţării constante din partea filistenilor şi din cauza necesităţii unei armate stabile (8:20), iar succesul lui Saul ca războinic a fost principala sa calitate pentru a deveni primul împărat al lui Israel. În timpul domniei sale, însă, câtă vreme a trăit Samuel s-a păstrat conducerea religioasă (1 Samuel 13:9 ş.urm.) şi Saul nu şi-a consolidat niciodată poziţia sa şi nici dinastia sa.
III. Dezvoltarea împărăţiei sub conducerea lui David
David a avut un succes deosebit şi a ajuns mai târziu să fie privit ca împăratul ideal. El a instaurat o dinastie care a durat mai mult de 400 de ani, până la desfiinţarea statului în anul 587 î.Cr. Stabilitatea dinastiei lui David se pare că s-a bazat în mare măsură pe ceea ce s-a numit „legământul davidic” (Psalmul 132:11 ş.urm.). Capitala, situată într-o poziţie centrală între ceea ce aveau să devină mai târziu statele de N şi S, a fost Ierusalimul (2 Samuel 5:5 ş.urm.). Se poate ca David să-şi fi însuşit un rol de împărat-preot, în genul împăraţilor iebusiţi a căror preoţie se pare că datează din vremea lui Avraam (Geneza 14:17 ş.urm.- Psalmul 110), întrucât se pare că el a luat conducerea în cultul lui Iahve (2 Samuel 6:13 ş.urm.; vezi şi 1 Împăraţi 8:5).
Legământul davidic pare să fi fost o extindere a legământului mozaic, mai ales dacă G. E. Mendenhall are dreptate când sugerează că forma legământului mozaic era analoagă cu tratatele hitite. Potrivit acestor tratate, suzeranul hitit acorda vasalului său dreptul la o dinastie permanentă, dacă noul vasal era înrudit cu predecesorul său însă în caz contrar, suzeranului hitit îi revenea responsabilitatea pentru numirea succesorului. Referirea la împărat ca şi fiul lui Dumnezeu (Psalmul 2:6-7) şi promisiunea de a menţine o dinastie în termenii unui legământ (1 Împăraţi 9:4-5) face ca această sugestie să fie plauzibilă.
Principala responsabilitate a împăratului era menţinerea dreptăţii (neprihănirii) (Isaia 11:1-4; Ieremia 33:15) şi lucrul acesta probabil că era simbolizat de posedarea mărturiei sau legii, tora(Deuteronom 17:18 ş.urm.; 1 Samuel 10:25; 1 Împăraţi 9:4 ş.urm; 2 Împăraţi 11:12), având datoria nu numai să funcţioneze ca judecător (2 Împăraţi 3:28) ci şi să menţină justiţia şi să proclame legea (2 Împăraţi 23:2; cf. 2 Cronici 17:7 ş.urm.; cf. Judecători 17:6).
Dar mulţi dintre împăraţi au fost ei înşişi răi şi au încurajat nedreptatea şi răutatea, nu numai în regatul schismatic de N ci şi în cel de S (1 Împăraţi 14:16; 2 Împăraţi 21:16). Este posibil ca reforma din timpul lui Iosia (2 Împăraţi 22-23) se poate să fi fost o încercare de reînviere a preceptelor Mozaice cu privire la legământul davidic, dar mai presus de toate, mişcarea profetică a fost aceea care a pus frâu abaterilor împăraţilor (2 Samuel 12:1 ş.urm.; 2 Împăraţi 18:17-18; Ieremia 26:1 ş.urm.) (*PROFEŢIE, vezi de asemenea IV., mai jos).
Vom observa că mai multe dintre aşa-numitele pasaje mesianice au fost aplicate la dinastia lui David (Psalmul 2-110; 132; Isaia 11:1-4; Ieremia 33:15) şi mulţi teologi moderni consideră că s-au referit în primul rând la aceasta, psalmii menţionaţi fiind probabil psalmi de încoronare folosiţi în Templul din Ierusalim. Totuşi, faptul că împăraţii nu s-au ridicat la înălţimea idealului a avut tendinţa să proiecteze tot mai mult în viitor speranţa de a avea un conducător neprihănit. O dată cu prăbuşirea împărăţiei de S şi după încercarea nereuşită a prinţului davidic Zorobabel (1 Cronici 3:19; Hagai 2:23; Matei 1:12) de a restaura dinastia pe tron în statul post-exilic, speranţele s-au cristalizat în ceea ce se numeşte „speranţa mesianică”, deşi mulţi teologi sunt de părere că aceasta îşi are originea mai demult. (*MESIA.)
IV. Funcţionarii împăratului
Trebuie remarcat că profeţii nu erau desemnaţi de împărat, deşi preoţii erau desemnaţi de acesta (2 Împăraţi 2:27). Şi unii şi ceilalţi oficiau la instalarea unui împărat (1:34), dar profetul lua uneori o iniţiativă mai mare, în special la schimbarea unei dinastii, cum a fost cazul în regatul de N (1 Împăraţi 19:16). Alţi funcţionari ai împăratului erau comandantul armatei (2 Samuel 19:13); secretarul (logofătul) (2 Samuel 8:17; 2 Împăraţi 12:10) şi cronicarul (scriitorul), plus mulţi alţii (1 Împăraţi 4:3 ş.urm.). Cronicarul (mazkir, literal „cel care te face să-ţi aduci aminte”) probabil că se ocupa de înscrierea în cronică a evenimentelor de stat (cf. 2 Împăraţi 21:25), sau termenul ar putea indica poziţia de consilier executiv al unui prim ministru sau mare vizir. O altă posibilitate este să fi fost o funcţie de crainic, paralelă cu egipt. whm.w, „vestitorul curţii” sau „crainicul împăratului”.
V. Schimbări ulterioare
În perioada 104-37 î.Cr. unii dintre marii preoţi macabei şi-au însuşit titlul de împărat şi unii dintre ei au declarat că sunt împlinirea speranţei mesianice, dar mesajul NT este în esenţă că împlinirea acestei speranţe a fost numai în Isus Cristos (Matei 1:1-17; 21:5, cu care trebuie comparat Zaharia 9:9 şi procedura de încoronare în cazul lui Solomon, 1 Împăraţi 1:33; vezi şi Ioan 1:49). Mesajul lui Isus a început cu proclamaţia „Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi” (Marcu 1:15) şi i-a anunţat pe farisei că Împărăţia era în mijlocul lor (Luca 17:21). El a arătat că nu era o împărăţie din lumea aceasta (Ioan 18:36) şi de aceea nu era în acelaşi plan cu guvernatorul roman, Pilat, sau cu Irod, regele idumeu al lui Iuda şi vasalul Romei (cf. Matei 2:16).
Deşi cuvântul tradus „împărăţie” (basileia) este folosit în sensul de teritoriu sau domeniu (Matei 12:25), sensul dominant este acela de „suveranitate” sau „domnie împărătească”. Suveranitatea lui Dumnezeu este absolută, dar nu este recunoscută de omul păcătos care merită astfel nimicirea. „Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu” înseamnă că oamenilor li se dă prilejul să primească Împărăţia prin pocăinţă şi credinţă (Marcu 1:15). Aceasta se realizează prin Cristos, Împăratul-Mesia, în faţa căruia trebuie să se plece orice genunchi, fie cu loialitate voluntară, fie pentru judecată (Romani 14:10-11; Filipeni 2:9-11).
Domnia împăraţilor pământeni este limitată şi Cristos cere prioritatea supremă (Matei 6:33). Supuşii Lui sunt izbăviţi de sub puterea întunericului (Coloseni 1:13) şi în felul acesta sunt eliberaţi ca să trăiască neprihănit (Romani 14:17). Împărăţia lui Cristos este veşnică (2 Petru 1:11), dar împlinrea ei deplină este încă de domeniul viitorului (Luca 22:16; 1 Corinteni 15:24-28). (*ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU.)
BIBLIOGRAFIE. 1972 Mowinckel,He that Cometh, 1956; A. R. Johnson,Sacral Kingship in Ancient Israel, 1955; G. E. Mendenhall, Law and Covenant in Israel and the Ancient Near East, 1955; H. Frankfort, Kingship and the Gods, 1948; K. L. Schmidt et al., TDNT, 1, p. 564-593; B. Klappert, NIDNTT, p. 372-390; R. de Vaux, Ancient Israel, 1961; J. Bright, The Kingdom of God, 1953; idem, A History of Israel, 1972.
B.O.B.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu