Maimuţa din Carpaţi (despre
reinventarea maimuţei)
Că patria noastră
este uneori o ţară de (de)plîns, o ştim cu toţii. Nu-i vorba aici de tragismul
mioritic al ciobanului căruia i s-a pus gînd rău, nici de destinul trist al
Anei lui Manole; şi nici măcar de destinul nostru mereu tragic, care ne-a
lăsat, într-o veritabilă şi darwiniană luptă pentru supravieţuire tocmai la…
„fruntariile Europei”, între păgînii de turci, prea (ne)drept credincioşii de
ruşi şi mult prea universaliştii (aşadar, catolicii!) habsburgi. Ci mai degrabă
că, slugarnici, am învăţat că mielul blînd are şanse cel puţin duble de
îndestulare fiziologică, iar capul ce se pleacă, sabia nu-l scurtează. Într-o
ţară a transhumanţei, am învăţat să ne refugiem cînd pe piciorul de plai, cînd în gura de rai, după cum ne dictează interesul,
căci – deh! – dai mîna cu dracu’ numai pînă treci putea tranziţiei. În vremea
noastră, lupta pentru supravieţuire la „fruntariile Europei” ne cere oarece
sacrificii, mici plecări (sau plecăciuni?) cuminţi de cap, dar mai ales imitaţie:
am învăţat încet, pentru o banană în plus, să maimuţărim necritic
şi duios Europa. Şi, uite-aşa, mioriţa noastră dragă a evoluat în România
europeană pînă la stadiul de primat.
Maimuţa europeană şi
„corectitudinea politică” (despre cîteva fobii)
Interesată mai
curînd de protecţia animalelor decît de pruncii încă nenăscuţi, Europa noastră,
fără origini ideatice şi culturale (aşa cum dovedeşte ratatul proiect de
Constituţie europeană), îşi caută originile în lumea maimuţelor. Iată de ce, în
spiritul corectitudinii politice, Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei 1580/4 octombrie 2007, intitulată abrupt şi fără niciun echivoc
„Primejdiile creaţionismului în educaţie” (The dangers of creationism in
education) este, în ea însăşi, o veritabilă primejdie la adresa libertăţii
de conştiinţă în Europa; aşadar, un triumf al incorectitudinii politice. Mă
întreb de cînd instituţii formate din politicieni au dreptul să decidă dacă
diversele teorii creaţioniste sînt ori ba ştiinţă? Documentul 11375/17 sept.
2007 susţine că, „creaţionismul în oricare din formele sale, precum «proiectul
inteligent», nu este întemeiat pe fapte, nu se serveşte de raţionamentul
ştiinţific şi conţinuturile sale sunt în mod categoric nepotrivite pentru orele
de ştiinţă”. Constituit din politicieni (iar nu din savanţi!), Comitetul pentru
Cultură, Ştiinţă şi Educaţie al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
uită că teoria «proiectului inteligent» este elaborată de universitari şi
savanţi de prestigiu, precum matematicianul William Dembski (The Design
Inference: Eliminating Chance through Small Probabilities, Cambridge,
Cambridge University Press, 1998) şi biochimistul Michael J. Behe (Darwin’s Black Box. The
Biochemical Challenge to Evolution, New York, Free Press, 1996), pentru
a indica doar cîteva exemple. Nu înţeleg însă ce fel de fiinţe raţionale şi
apte pentru un demers raţional vor fi tinerii învăţaţi în şcoală, conform
documentelor europene citate mai sus, care vehiculează o bizară teorie a
dublului adevăr şi care va face din europenii de mîine fiinţe schizate între
ceea ce cred şi ceea ce învaţă: „E necesar să se separe credinţa de ştiinţă. Nu
este vorba de antagonism. Ştiinţa şi credinţa trebuie să poată coexista” (Rez.
1580/2007, art. 1). Aşadar, Europa vrea fiinţe contradictorii (precum
maimuţele?), care să asume deopotrivă credinţa şi ştiinţa, creaţionismul şi
evoluţionismul.
N-ar trebui să
uităm însă că universitatea modernă, ca instituţie, este invenţia
creştinismului din sec. al XII-lea şi al XIII-lea. Nici că dezbaterea
ştiinţifică a fost iniţiată de practica dezbaterilor universitare publice (quaestiones
disputatae). Prin universitate, instituţie inventată de clerul catolic,
creştinismul occidental îşi proclama idealul omului care gîndeşte critic,
înzestrat cu raţiune discursivă şi care se raportează intelectual la problemele
sale. Teoria «proiectului inteligent» (ca şi alte forme de creaţionism
ştiinţific) îşi propune să suprime falia dintre ştiinţă şi credinţă, urmărind
astfel o educaţie integrală.
Învăţîndu-i pe
elevi că sînt simple maimuţe evoluate, schiza dintre raţiune şi credinţă pe
care o are în vedere Consiliul Europei va produce fiinţe scindate. Nu-i de
mirare că şcolile au devenit (în unele cazuri) veritabile grădini zoologice,
unde violenţa şi instinctele primare triumfă. Să-şi fi atins oare educaţia
evoluţionistă în şcoli scopul, acela de a face din copii şi adolescenţi fiinţe
raţionale? Sau, poate din contră, legitimarea pulsiunilor lăsate să existe în
stare pură face din tineri fiinţe mînate de instincte primare?
Să remarcăm en
passant şi faptul că maimuţa europeană este totodată anti-americană.
Aşadar, politicienii europeni ne anunţă ritos şi îngrijoraţi că – multă vreme –
creaţionismul a fost „exclusiv un fenomen american [subl.n.]”
(Doc. 11375, A, 2); iar predarea evoluţionismului „este crucială pentru
viitorul societăţilor şi democraţiilor noastre [subl.n.]”
(Rez. 1580/2007, art. 15). De unde rezultă – după logica dezarmantă a
politicienilor europeni – că uimitoarea democraţie americană (fundamentată pe
valorile creştinătăţii şi deci asumînd creaţionismul!) a fost cel mult un
accident fericit, precum… evoluţia omului din maimuţă, dar că ea n-ar fi
trebuit să existe. Excesiv de corect politic (dar numai cu el însuşi),
Consiliul Europei ne garantează dreptul la libera exprimare, însă profesorii de
biologie care cred că Dumnezeu a creat lumea vor fi obligaţi să vorbească doar
despre evoluţionism. În fond, ei vor egalitate, dar numai pentru
maimuţe.
Istoria unei maimuţăreli
mioritice (despre un manual şi o lamentaţie)
Prinsă într-o
sentimentală logică afectivă a maimuţărelii faţă de recomandările unei Europe
fără identitate, Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă îi cerea
ministrului Educaţiei, în februarie 2008, reintroducerea teoriei evoluţiei în
manuale, în spiritul Rezoluţiei 1580, mai sus citate. Mai recent, un articol
din Gîndul (13 martie 2009) citează un la fel
de recent protest de-al lui Remus Cernea împotriva
unui manual creaţionist de biologie, redactat de o reputată profesoară de
biologie din Oradea. Închinător pios la icoana lui Darwin, într-o veritabilă „logică”
a plînsului, domnul Remus Cernea deplînge riscul ca
elevii să nu mai fie îndoctrinaţi cu o singură perspectivă despre lume, cea
evoluţionistă, şi că li s-ar putea prezenta şi creaţionismul ştiinţific.
Admirabilă este,
însă, consecvenţa frustrării domnului Remus Cernea. Este sufficient să
răsfoieşti puţin site-ul secularhumanism.ro ca să te
dumireşti că domnul Cernea nu are nimic consistent de spus; – are doar de
plîns. Nimic în afară de proteste şi plîngeri: împotriva icoanelor şi
simbolurilor religioase din şcoli, împotriva construcţiei de biserici,
împotriva discriminării (?) ateilor, împotriva salariilor clericilor, împotriva
numirii teologului Adrian Lemeni în structura Ministerului Culturii.
Lamentaţiile domnului Cernea au, totuşi, un aer de litanie, căci
– nu-i aşa? – avea dreptate Mircea Eliade să spună că sîntem esenţialmente
religioşi, chiar şi atunci cînd duhnim de ateism.
Preşedintele
Asociaţiei Umaniste Române somează Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Inovaţiei să ţină cont de prevederile Rezoluţiei 1580. Domnia sa nu pare să
ştie că rezoluţia are un caracter consultativ, în ciuda tonului disperat în
care a fost redactat. Din legislaţia actuală, nimic nu poate obliga ministerul
să refuze prezentarea creaţionismului în şcoli, decît eventual mimetismul
european (adică maimuţăreala) – de care sperăm totuşi că ministerul cu pricina
nu suferă (deşi maimuţelor le plac înălţimile, nădăjduim că n-au ajuns să se
cocoaţe pînă şi în structura ministerului de resort din patria noastră
mioritică) – şi eventual ceea ce pare a fi credinţa domnului
Cernea, anume că sîntem creştini doar de 2000 de ani, dar maimuţe de 85 de
milioane de ani.
În fond, este şi
aici o lecţie de istorie a spiritului. Căci Dumnezeu i-a creat pe oameni egali,
dar unii se cred maimuţe.
Daniel
Fărcaş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu