Criza dreptei
religioase americane – studiu de caz
Posted
on 5 mai
2008 by DanutM
Unul dintre cele mai interesante fenomene,
atât sub raport sociologic, cât şi religios, legate de revenirea evanghelicilor
pe scena socială în perioada care a urmat celui de al doilea război mondial,
este mişcarea denumită îndeobşte „dreapta religioasă” americană. Coagularea ei
a fost un proces gradat, dar apariţia ei ca forţă publică a fost marcată de
înfiinţarea la începutul anilor 1970 de către Rev. Jerry Falwell a
organizaţiei Moral Majority. Ea a jucat un rol important în
alegerea preşedinţilor Jimmy Carter şi Ronald Reagan, precum şi în promovarea
valorilor creştine conservatoare pe scena politică americană
După circa
douăzeci de ani de existenţă, Moral Majority a dispărut,
făcând loc unei noi organizaţii, mai flexibilă şi de asemenea mai agresivă în
ceea ce priveşte angajarea politică, numită Christian Coalition.
Iată cum exprimă Charles Colson speranţele oarecum utopice ale dreptei
religioase americane: „[Conservatorii] au tras concluzia că acţiunea
politică top-down ar fi fost mijlocul cel mai eficient de
transformare culturală. Dacă liberalii puteau face asta, la fel puteau face şi
ei.” Dreapta americană manifesta fără jenă un soi de triumfalism desuet,
exprimat de sentinţe de genul: „Noi eram pe cale să schimbăm America. Aveam puterea de a îndrepta orice rău, şi de a vindeca
orice boală [a societăţii]”. Astfel, afirmă Colson, „Dreapta religioasă a
devenit o imagine în oglindă a stângii seculare…[iar] Biserica se afla în
pericol de a sucomba în faţa iluziei politice şi de a aduce Evanghelia în
situaţia de a deveni ostatică a agendei politice”. [1]
Ultimii zece ani
s-au dovedit însă a fi extrem de dezamăgitori pentru creştinii conservatori
americani. Ei speraseră că dacă vor reuşi să aleagă suficienţi politicieni
conservatori în Congresul american, aceştia vor lupta pentru a promova agenda
ei legislativă, înrădăcinată în valorile morale conservatoare. Din nefericire,
eşecul din 1998 al acţiunii de punere sub acuzare a preşedintelui Clinton, în
legătură cu scandalul Lewinski, a dat lovitura de graţie speranţelor dreptei
religioase cu privire la existenţa unei majorităţi morale în societatea
americană.
Dezamăgirea profundă a creştinilor
conservatori americani a fost exprimată în mod succint de scrisoarea deschisă
publicată la 16 februarie 1999 de Paul Weyrich, părintele dreptei religioase
americane, care fusese implicat în crearea atât a Moral Majority,
cât şi a Christian Coalition. În această scrisoare, Weyrich
declara sentenţial: „Ceea ce am încercat să facem în ultimii 30 de ani n-a
mers… Cred că probabil am pierdut războiul cultural”.[2] Autorul explică faptul
că acţiunea politică a promotorilor dreptei religioase americane a fost bazată
pe două premise fundamentale. Prima consta în presupunerea că majoritatea
americanilor era de acord cu punctul lor de vedere. A doua presupunea că dacă
dreapta reuşea să aleagă suficienţi conservatori, aceştia vor lupta pentru a
implementa agenda politică a acesteia. Din nefericire pentru Weyrich şi ai lui, ambele premise
s-au dovedit a fi greşite. Astfel, conservatorii au învăţat într-adevăr să aibă
succes în politică şi au reuşit să promoveze multe dintre personalităţile lor
în legislativul american, dar aceştia au eşuat în a implementa agenda dreptei. De
ce? Pentru că, explică Weyrich cu amărăciune, „politica însăşi a eşuat. Şi
politica a eşuat din pricina colapsului culturii. Cultura devine ca un canal de
dejecţii cu gura tot mai largă. Noi suntem prizonieri ai unui colaps cultural
de proporţii istorice, un colaps atât de mare, încât pur şi simplu copleşeşte
politica”. Dovada cea mai concludentă pentru Weyrich o constituie rămânerea la
putere a Preşedintelui Clinton în ciuda scandalului Lewinski. Fără îndoială că
multe dintre afirmaţiile lui Weyrich sunt corecte. El afirmă de exemplu că
societatea americană se afla sub influenţa unei forme de marxism cultural numit
„corectitudine politică” şi că pentru prima dată în istorie americanilor le
este frică să afirme în mod liber ceea ce gândesc – „Statele Unite au devenit
un stat ideologic”.[3] El are de asemenea dreptate atunci când se arată
îngrijorat de măsura în care tineretul absoarbe pe nesimţite cultura decadentă
care îi înconjoară. Tocmai de aceea autorul se declară învins şi recomandă
retragerea din războiul cultural, chiar dacă recunoaşte că „aceasta nu înseamnă
că războiul nu va continua şi că nu va fi purtat pe alte fronturi”.
Strigătul de disperare al lui Weyrich a fost
apoi reluat şi amplificat de Cal Thomas şi Ed Dobson în cartea lor Blinded
by Might (Eerdmans, Grand Rapids, 1999). Autorii proclamă şi ei, în
acord cu Weyrich: „Am eşuat în a schimba America ”.[4]
Autorii acuză dreapta religioasă americană
în ultimii douăzeci de ani, Falwell şi alţii,
care priveau odinioară politica cu aceeaşi antipatie cu care privesc filmele,
alcoolul şi dansul, au început să cânte un nou cântec. Ei folosesc aceeaşi
Biblie „inerantă, infailibilă”, dar ajung la concluzii diferite cu scopul de a
justifica faptul că laicii şi clericii trebuie să se implice
în politică. Fie că ei greşeau atunci, fie că greşesc acum.
Trebuie creştinii să se implice în politică? Dacă este să-l parafrazăm pe
Preşedinte, depinde de ce implică cuvântul a se implica.[5]
Asta nu înseamnă
că autorii recomandă absenteismul politic. Creştinii trebuie să se implice
politic, dar, „trebuie s-o facă fără iluzii”, căci, „adevărata schimbare apare
de la inimă la inimă, nu de la o campanie de alegeri la alta, pentru că
problemele noastre fundamentale nu sunt de natură economică sau politică, ci
morale şi spirituale.”[6]
La fel ca şi
Weyrich, Thomas şi Dobson îi acuză pe politicienii dreptei religioase că n-au
promovat valorile morale creştine conservatoare în acţiunea lor politică. De
asemenea, ei avertizează cu privire la riscul ca oamenii să refuze Evanghelia
dacă ea vine „învelită în manifestele electorale ale dreptei”. În final, ei
afirmă, pe bună dreptate, că promotorii dreptei religioase ar trebui să predice
nu numai împotriva avortului şi a homosexualităţii (subiecte predilecte ale
conservatorilor), dar şi împotriva rasismului şi în favoarea dreptăţii pentru
cei săraci (subiecte predilecte ale politicienilor liberali), care fac parte
din Evanghelie la fel de mult, dacă nu cumva chiar mai mult decât
celelalte).[7]
În consecinţă,
cei trei „sună retragerea”. Weyrich, de exemplu, sugerează „retragerea din
instituţiile care au fost capturate de ideologia corectitudinii politice”. În
locul acestora, el sugerează crearea unor instituţii paralele (educarea
copiilor în familie – eng. homeschooling, renunţarea la
televiziune, crearea de tribunale paralele[!?!], sau, de ce nu, am spune noi,
de armate paralele, etc.) Concluzia lui este: „Avem nevoie de un soi de
carantină”.[8] Deşi nu atât de vehemenţi ca Weyrich, analiza făcută de Thomas
şi Dobson crizei prin care trece în prezent dreapta religioasă americană conduce
la aceleaşi concluzii pesimiste şi împinge pe cititori la retragerea pietistă
în spatele zidurilor, cu scopul de a-şi păstra identitatea evanghelică.
Avem de-a face de
fapt cu un efect de pendul. Aşa cum bine formulează Colson, „în primele decenii
[ale secolului al douăzecilea] credincioşii au fost şfichiuiţi de vânturile
reci ale modernismului teologic (şi de evanghelia lui socială), au fost umiliţi
de procesul Scopes, şi în cele din urmă s-au retras în enclavele lor
fundamentaliste, pentru a crea o cultură paralelă, prin intermediul propriilor
biserici şi şcoli”.[9]
Deşi autorii
menţionaţi mai sus au dreptate în multe dintre analizele lor, trebuie să
subliniem că, aşa cum argumentează Colson, pesimismul lor este exagerat. De
fapt angajarea politică a creştinilor conservatori americani a adus unele roade
incontestabile, între care putem menţiona reducerea ratei avorturilor,
promovarea unei legislaţii de protecţie socială care promovează
responsabilitatea, şi altele asemenea. În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem
că, aşa cum în mod ironic sugerează Don Eberly, fost membru al echipei
preşedintelui Reagan, „[Weyrich, Thomas şi Dobson] au făcut un serviciu lumii
creştine, subliniind ceea ce societatea în general descoperise cu ani în urmă,
şi anume, limitele politicii în abordarea profundelor probleme morale şi
spirituale” cu care este confruntată societatea americană.[10]
Care sunt motivele pentru care a eşuat oare
dreapta religioasă americană
a.
acţiunea politică a dreptei religioase n-a fost fundamentată pe o solidă
teologie a culturii, ci mai degrabă pe considerente pragmatice şi circumstanţiale;
b.
creştinii conservatori au folosit pentru cucerirea puterii politice si pentru
transformarea societăţii mijloace incompatibile cu Evanghelia;
c.
implicarea dreptei religioase în politică a fost bazată pe o teorie socială
unilaterală (dichotomia stânga – dreapta s-a dovedit a fi incapabilă să
păstreze intactă dimensiunea profetică a Bisericii, care ar trebui să
funcţioneze atât asupra stângii, cât şi asupra dreptei);
Am dori să
încheiem această prezentare de caz cu câteva consideraţii personale. Pornind de
la constatarea lui Weyrich că Statele Unite au devenit un stat ideologic, ne
întrebăm mai întâi dacă nu cumva s-ar fi întâmplat un lucru asemănător, în
celălalt sens, în cazul în care dreapta religioasă americană şi-ar fi putut
implementa propria agendă politică.
În al doilea
rând, ni se pare că obiectivul dreptei religioase de a iniţia o schimbare
strict limitată la spaţiul american, deşi patriotic, este unul absolut egoist,
în contextul fenomenului actual de globalizare, cât şi în perspectiva
universală a Evangheliei lui Isus Cristos.
În al treilea rând, trebuie să observăm că
atunci când cei trei autori vorbesc despre angajarea socială, ei apelează la o
terminologie care ţine de metafora războiului, tipică mai degrabă
militantismului fundamentalist, decât de metaforele sării şi luminii, preferate
în general de evanghelici.
În final, trebuie
să observăm că aşteptările dreptei americane au fost exagerat de optimiste. Aşa
cum am afirmat deja, ele au vădit triumfalism şi au fost totalmente lipsite de
realism. Suntem siliţi să dăm din nou dreptate lui Colson, care afirma că „dacă
speranţa anterioară [a dreptei religioase] de a salva America a fost una
supradimensionată, la fel este şi sugestia actuală de retragere din politică –
o reacţie exagerată la o reacţie originară exagerată”. În lumina acestei
analize, afirmă acelaşi autor, se impune concluzia că „ar trebui să învăţăm din
greşelile noastre şi să formulăm o filosofie politică fundamentată biblic, care
să ne scoată din efectul de pendul şi să ne ofere o bază pentru a acţiona «în
mod creştin» în politică”.[11]
Cele afirmate mai
sus, conduc la concluzia că acţiunile dreptei religioase americane n-au fost
fundamentate pe o solidă teologie, filosofie şi sociologie a angajării sociale,
ci au fost mânate în mod aproape exclusiv de considerente pragmatice şi
circumstanţiale. Nici nu este de mirare că atunci când aceste eforturi au
eşuat, aşa cum era şi normal să se întâmple, promotorii dreptei religioase
americane şi-au găsit refugiul în reflexele separatiste ale fundamentalismului
lor funciar, care a stat şi la baza războiului lor politic, pierdut în mod atât
de lamentabil.[12]
Note:
[1] C. Colson, „What’s Right about the
Religious Right”, Christianity Today, 6 septembrie 1000, 58.
[2] P. Weyrich, „The Moral Minority”, Christianity
Today, 6 septembrie 1999, 44-45.
[3] Weyrich, 44-45. Este interesant că pornind
de la o cu totul altă perspectivă, un autor român ajunge la o concluzie
asemănătoare cu privire la ideologia corectitudinii politice (H.-R.
Patapievici, „Comunismul american”, în Politice, Humanitas,
Bucureşti, 1997, 122-128).
[4] Citat în B. L. Shelley, „An On-Again,
Off-Again Love Affair”, Christianity Today, 6 septembrie 1999,
54-55.
[5] Cal Thomas, „Have We Settled for Caesar?” Christianity
Today, 6 septembrie 1999, 48.
[6] Idem.
[7] Thomas, 49.
[8] Weyrich, 44-45.
[9] Colson, 58.
[10] D. Eberly, „We Are Fighting the Wrong Battle
[11] Colson, „Religious Right”, 59.
[12]Trebuie să menţionăm în acest punct că,
deşi primită în triumf, alegerea lui George Bush jr. ca preşedinte n-a schimbat
prea mult sentimentele politice ale dreptei religioase americane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu