În cele ce urmează, pentru a ilustra criteriile de recunoaștere a unei revoluții propuse în primul episod, vă voi prezenta câteva date despre Revoluția franceză, rugându-vă să vă întoarceți și la detalii ale acesteia deja folosite în primele două episoade.

Înainte de faza războiului sângeros împotriva propriului popor, declanșată odată cu atacarea Bastiliei, revoluționarii francezi (în principal burghezia) câștigaseră războiul informațional. În „Originile intelectuale ale Revoluției franceze”, Daniel Mornet, o autoritate incontestabilă a subiectului, spune că mișcarea filosofică triumfase la începutul anilor 1770, ceea ce este confirmat și de condamnarea literaturii filosofice, emisă de Adunarea Clerului Francez în 1765, în care se spunea că aceasta subminează toate guvernele, statele și societățile. Formulă care o regăsim peste 33 de ani în titlul cărții lui John Robison „Proofs of a Conspiracy Against All the Religions and Governments of Europe...”

Pe la 1760 deja, unele caracteristici ale perioadei revoluționare erau evidente: ideile și problemele, alinierea protagoniștilor atât pe frontul intern cât și pe cel internațional, tipurile de activitate politică și procedeele de rebeliune împotriva guvernelor, cu crearea virtuală a unei opinii publice asupra problemelor politice în multe state (R.R. Palmer – „The World Revolution of the West”). Ceea ce înseamnă că războiul propagandistic, manipularea maselor (participante și/sau favorabile, nu neapărat a întregii populații) era deja înfăptuită. Exact așa cum era prevăzut în proiectul de revoluție al lui Mirabeau. Sau în documentele Ordinului luminaților înființat de Adam Weishaupt - care a preluat o parte a lojelor masonice  (de exemplu, Loja Marelui Orient) dintre cele peste 1000 cu peste 100.000 de membri în 1789 existente și participante la revoluție. Peste 90 % dintre revoluționarii de vârf centrali sau locali aparțineau unei loje masonice. 

Cum informațiile despre Weishaupt și luminați și despre lojele masonice ale vremii sunt din plin, nu am să dezvolt această dimensiune în acest text. Important pentru tema noastră este conceperea în această nouă sectă ocultă a unui proiect coerent de schimbare a lumii despre care vorbesc clar Mirabeau, de Luchet, Brunswick,, abatele Barruel („Mémoires pour servir à l’histoire du Jacobinisme”), John Robison și mulți alți contemporani ai evenimentelor.

În spatele Convenției, în spatele cluburilor, în spatele Tribunalului Revoluționar exista, afirmă Lombard de Langres, acea „cea mai secretă convenție [convenția sécréthissime] care a regizat totul după mai 31, o putere ocultă și teribilă a cărei cealaltă convenție i-a devenit sclav și care a fost compusă din inițiații principali ai Luminismului. Această putere a fost deasupra lui Robepierre și comisiilor guvernului... această putere ocultă a fost cea care și-a însușit comorile națiunii și le-a distribuit fraților și prietenilor care au ajutat la marea lucrare”. Care a fost scopul acestei puteri oculte? Era doar planul de distrugere, care fusese inițiat în creierul unui profesor bavarez cu douăzeci de ani mai devreme sau era ceva mult mai vechi, o forță vie și îngrozitoare care zăcea adormită de-a lungul secolelor, pe care Weishaust și aliații săi nu o creaseră, ci doar o eliberaseră asupra lumii? Domnia Terorii, ca și izbucnirea satanismului în Evul mediu, nu poate fi explicată prin cauze materiale - orgia urii, desfrâului și cruzimea îndreptată nu numai împotriva celor bogați, ci și mai mult împotriva celor săraci și lipsiți de apărare, distrugerea științei, artei, și frumosului, profanarea bisericilor, campania organizata impotriva a tot cea ce era nobil, a tot ce era sacru, a tot ceea ce era drag omeniri, ce erau toate astea dacă nu  Satanism? (Nesta Webster - „The Dark Underground: Secret Societies and Subversive Movements”) Adăugați la cele de mai sus mărturia contelui de Virieu despre planul de distrugere a lumii vechi discutat la conventul din 1782, a lui de Luchet și a ducelui de Brunswick (vezi în episodul anterior). 

Mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției

Generalul Westermann, unul dintre generalii armatei revoluționare raporta Comitetului de Bunăstare: „Vendeea nu mai există, tovarăși cetățeni republicani! A murit sub săbiile noastre împreună cu femeile și copiii săi. Tocmai i-am îngropat în mlaștinile și pădurile din Savenay. Potrivit ordinelor voastre, copiii au fost călcați pînă la moarte sub copitele cailor noștri; femeile au fost măcelărite astfel încât să nu mai poată aduce soldați pe lume. Străzile sînt pline de cadavre; în multe locuri, ele formează întregi piramide. În Savenay a fost nevoie de detașamente suplimentare de execuție deoarece trupele lor încă se predau. Noi nu luăm prizonieri. Cineva trebuie să le ofere pîinea libertății; totuși, mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției”.

Un alt amuzament al „Albaștrilor”, care se autodenumeau „colonnes infernales” (coloanele infernale, n.t.), era arderea femeilor și a copiilor în cuptoare de pâine. Pentru obținerea maximului de plăcere sadică din această practică, victimele erau așezate în cuptoare reci care erau apoi încălzite.

În Vendeea, un sport deosebit de popular în rândul Albaștrilor era aruncarea copiilor de la ferestre și prinderea lor în baionete. La fel de populară era practica de căsăpire a femeilor gravide, în scopul de a scoate si măcelări copiii lor nenăscuți, după care mamele erau lăsate să sîngereze până la moarte. Alte femei gravide au fost strivite până la moarte în prese de vin și fructe. De asemenea, populară era și arderea victimelor în case și biserici. Această poftă de sânge s-a dezlănțuit în așa măsură încât comandantul Grignon a dat ordinul ca toată lumea întâlnită pe drum să fie ucisă pe loc, chiar dacă ar fi fost republicani. Un caz deosebit de înspăimîntător a implicat o fată care a fost legată goală între ramurile unui copac după ce a fost violată și a fost supusă unor încercări repetate de a fi tăiată în jumătate. Imaginația Albaștrilor nu mai avea limite.

În Revoluția franceză drojdia Franței a cedat poftei de sînge și a deschis ușa către rău.

Pasajele de mai sus sunt extrase din textul lui Errik von Kuehnelt  Leddihn „Operațiunea paricidul – Sade, Robespierre și Revoluția Franceză” și sunt doar câteva „evenimente” zilnice normale din timpul Revoluției Franceze, faza războiului civil din Vandeea, regiune în care țăranii se răsculaseră. Pentru a-i înfrânge, armatele republicane au omorât fără discriminare femei, copii, bărbați, răsculați și civili și au continuat să execute și să ardă sate chiar după înfrângerea Armatei Catolice. În palmaresul sângeros al revoluției, estimat la până spre 500.000 de morți, numai Vandeea aducea peste 200.000 de victime, dar reprimarea împotrivirii populației la revoluție a continuat în multe alte zone.  

Episoade ca acestea se vor întâlni în revoluțiile care îi vor urma: Comuna din Paris, revoluția bolșevică, revoluțiile comuniste din estul european și de pe alte continente, revoluții „democratice” actuale; să ne amintim de sălbăticia cu care au fost tratați deținuții politici din România, devenită comunistă în prelungirea revoluției bolșevice. Ce ar putea motiva, cum s-ar putea explica o astfel de orgie a morții, de beție a masacrului, celebrată prin eliberarea celor mai întunecate dimensiuni ale ființei umane. Ce justifică disprețul total și respingerea ca semen al tău a cuiva care nu ți-a făcut nimic, deliciul chinuirii și al omorârii, savurarea sălbatică a negării prin măcelărire a ființei din fața ta?

Ura nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol

Există o serie întreagă de asemănări între situația de atunci din Franța și cea de acum, în principal, dar nu exclusiv, din ceea ce odată era cunoscută ca lumea creștină : agresiunea virulentă împotriva creștinismului, a familiei, a identității, a ființei umane însăși, a proprietății; o impunere dictatorială a modelelor derivate din ideologiile revoluționare; o propagandă masivă susținută cu fonduri uriașe de mafia bancară globalistă; activiști/mercenari/actori civici și politici plătiți și finanțați copios, inclusiv cu promisiuni de așezare la putere;  minciună, manipulare, dihonie, separare pe falii ireparabile, pierderea rațiunii, o nebunie de natură demonică. și, peste toate și în toate URA. Și, ceea ce caracterizează toate aceste evenimente explozive ale trecutului și prezentului este tot URA O ură anihilantă, nihilistă, întru desființarea absolută a celuilalt. A celui care are o altă asumare, o altă opinie, o altă opțiune.

O ură totală, fără limite, ne-umană. O ură despre care, aminteam într-un text recent, Soljenițîn spunea că stă la baza sistemului filozofic al lui Marx și Lenin, dar care de fapt stă la baza întregului plan de putere al negustorilor de bani: ... ura împotriva lui Dumnezeu o forță mai fundamentală decât toate pretențiile lor politice și economice. Doar o ură din afara omului și îndreptată împotriva omului ca creație a lui Dumnezeu poate fi explicația atrocităților de mai sus. 

Este ura care fusese abil, consecvent, pe scară largă aprinsă și întreținută într-un anumit segment eterogen de populație unit conjunctural prin această ură și prin patima puterii și a banilor. Este ura care vedem cum este hrănită și se amplifică ceas de ceas, zi de zi în România, ca un val care crește și amenință să devină un țunami atoate-distrugător. Este ura care anunță deja că „trebuie să curgă sânge”, care amenință la grămadă pe adversari cu pușcăria fără judecată, sau o judecată a poporului (Ralph C. Hancock și L. Gary Lambert în cartea „Moștenirea Revoluției Franceze” spun că poporul invocat de dictatorii revoluționari nu erau masele țărilor respective, ci oamenii aparținând sistemului pe care doreau să-l creeze. De dragul făuririi acestor mase de oameni noi, nicio crimă nu era prea mare și nicio atrocitate nu era suficient de oribilă.). 

Este ura care amenință cu moartea - ardere pe rug, răstignire, împușcare, lapidare - a celor care au o opinie contrară.

Evident că în Franța anului 1789 a existat o bază reală de nemulțumire cu potențial incendiar; dar ea a fost transformată într-o explozie controlată cu nitroglicerină. Era, ca și acum, o epocă de atac puternic împotriva creștinismului, atât dinspre ateiștii revoluționari cât și dinspre nenumărate cercuri, grupuri, secte oculte care se răspândiseră ca ciupercile. Erau nemulțumiri față de aristocrație, față de rege, față de administrație. Dar, în primul rând și peste toate, era dorința aprigă a burgheziei, în special a negustorimii bancare, planul îndelung gândit al acesteia de a prelua puterea întâi acasă, apoi în lume. Evident că erau multe și mari nedreptăți și justificate supărări. Dar niciuna dintre ele, oricât de îndreptățită ar fi fost, și nici suma lor, nu puteau justifica sacrificarea a sute de mii de oameni nevinovați în abatorul revoluției. 

William Jenkins scrie că în timpul Terorii, Robespierre și colegii să revoluționari au măcelărit o mulțime de țărani francezi. Logica lui Robespierre, dacă se poate numi așa, era simplă: „oamenii de aici nu văzuseră niciodată [o asemenea violență], oamenii de aici nu comiseseră niciodată o crimă, dar trebuia să moară pentru ca Franța să se transforme într-o societate socialistă” (Joshua Philipp – „Originile întunecate ale comunismului”).

Avem deci imaginea REVOLUȚIEI ca lucrare a diavolului, avem detalii despre pregătirea Revoluției franceze, astfel că pentru a completa criteriile de descriere a unei revoluții mai lipsesc doar finanțatorii, intermediarii întunecatului. Pe care îi găsim în fix același oraș în care funcționează de la un moment dat și Weishaupt, adică în  Frankfurt. Numele lor este, pentru etapa franceză, ROTSCHILD, mai precis Mayer Amschel Rothschild, cel care înțelesese că împrumuturile făcute regilor și principilor sunt mult mai avantajoase decât cele făcute oamenilor de rând, plus că astfel poate ajunge la a prelua conducerea statelor. Mai avea nevoie doar de o schimbare și aceasta era exact "Novus ordo seclorum” a Ordinului luminaților, adică o nouă ordine mondială în care capitalul să ajungă să conducă statele, apoi lumea. Echipa finanțatoare crește cu cei cinci fii ai lui Amschel, cu urmașii acestora și cu alte familii de bancheri ce se vor alătura acestora pentru perioada scursă de atunci. În ceea ce privește aplicarea celorlalte criterii de recunoaștere a REVOLUȚIEI pe cazul revoluției franceze, vă invit a o face singuri prin lecturarea textelor despre aceasta. 

În final, un extras din relatarea lui Hippolyte Taine, bazata pe mărturiile vremii: 

Nu se știe cine anume a dat ordinul sau doar a sugerat ca din închisori să fie scoși și apoi sa fie masacrați deținuții. Fie ca a fost Georges Danton, cum e foarte posibil, sau un altul, are mai puțină importanță, aici singurul fapt demn de interes este sugestia puternică acționând asupra mulțimii care și-a asumat sarcina masacrului.

Armata masacratorilor numără aproape trei sute de persoane și constituie tipul „ideal” de masa eterogena. Pe lângă câțiva nemernici sadea, ea se compunea din negustorași ori meseriași foarte diverși: cizmari, lăcătuși, zidari, frizeri, mici funcționari etc. Sub înrâurirea sugestiei, asemeni bucătarului pomenit mai sus, ei au dobândit convingerea ca îndeplinesc o datorie patriotică și își asumă dubla funcție – de judecători și de călăi, nesocotindu-se o clipă criminali.

....

În toate acestea se regăsesc formele rudimentare de gândire, specifice gloatelor. Astfel, după ce au fost suprimați 1200 – 1500 de dușmani ai poporului, cineva a remarcat – și sugestia lui a fost pe dată acceptată – că în celelalte închisori erau cerșetori bătrâni, vagabonzi, tineri fără căpătâi, adică tot atâtea guri inutile de care ar fi bine să se debaraseze. De altfel și printre ei se află cu siguranță dușmani ai poporului, cum ar fi o anume doamna Delarue, văduva unui acuzat de otrăvire: „Trebuie că e furioasă că se află la închisoare; dacă ar putea, ar da foc Parisului. Trebuie că a și spus-o. Da, a spus-o!” Demonstrația pare suficientă și toți sunt masacrați la grămadă, inclusiv vreo cincizeci de copii între 12 și 17 ani, care puteau deveni, sigur, dușmani ai poporului, deci trebuiau lichidați.
 
După o săptămână de lucru, toate operațiunile au fost terminate și masacratorii au putut să se gândească la odihnă. Nutrind convingerea că patria are de ce să le fie recunoscătoare, au cerut recompensă de la autorități, cei mai zeloși pretinzând chiar o medalie.

Va urma.