La ora când scriu aceste rânduri, acțiunea „40 de zile pentru viață” este în plină desfășurare în Timișoara. Se pare că Dumnezeu a dat acțiunii un start frumos, în ciuda ploii din prima zi de Martie. Am înțeles din partea organizatorilor că reacția presei locale a fost în mare parte una pozitivă, la fel ca a majorității opiniei publice care este în temă cu evenimentul amintit.
Au fost și sunt în continuare făcute precizări importante în legatura cu această acțiune. Întâi, nu este vorba de un protest împotriva cuiva (ex. persoanele care promovează avortul), ci mai degrabă, o susținere a unei poziții pro-viață. Nu este vorba de o pichetare (fie ea și pașnică) a unei clinici în care se practică întreruperea de sarcină. Este vorba de o prezență a bisericii creștine în viata polis-ului, în mijlocul cetății, dincolo de zidurile protectoare ale lăcașelor de cult, în chiar inima societății pentru a transmite un mesaj- cel al vieții, într-o cultură a morții. Impactul acestei acțiuni nu constă în numărul mare sau mic de voluntari prezenți în fiecare oră din aceste 40 de zile în fața clinicii Odobescu (un ziar local insinua ironic lipsa de impact facând referire la numărul mic de voluntari!), ci mai degrabă, în perseverența cu care zi de zi, 12 ore pe zi, timp de 40 de zile, opinia publică din Timisoara va fi pusă față în față cu realitatea sumbră a acestui adevărat „genocid tăcut”, care ne mutilează ființa națională și ne periclitează viitorul ca națiune.
Mulți din semenii noștri înțeleg legitimitatea unui asemenea demers- faptul că este normal ca orice ființă umană născută (care există și pentru că părinții au fost de acord să se nască!) să susțină cauza vieții. Aceasta este normalitate umană, darmite creștină! Cealată poziție (pro-avort) este una absurdă, suicidală- indiferent de cât de progresistă ar putea pare!
Interesant este faptul că această acțiune însă nu este susținută de cei care, în opinia mea ar trebui să fie pe primul loc în susținerea cauzei vieții. Cu tot respectul față de opinii divergente, îndrăznesc să spun că îngrijorările lor sunt nejustificate. Recent, am discutat cu un lider evanghelic cu anumită notorietate, care era îngrijorat de activismul evanghelic manifestat (și) prin acțiuni pro-life. Motivul era legat de faptul că baptiștii nu au luptat pentru schimbarea moralității prin legislație, ci lupta lor a fost în principal pentru libertatea religioasă. Așa este, numai că în ce privește acțiunea pro-life, nu cred că sunt motive de îngrijorare în acest sens. Nici unul din participanți, indiferent cât de înfocată a fi dorința schimbarii legislatiei, nu își face mari iluzii că această acțiune va influența decisiv demersul legislativ. Dar, speranța noastră este că va influența măcar unele mame care nu înțeleg consecințele alegerilor lor, sau poate chiar pe anumiți medici- făcându-i să își reconsidere serios și să își schimbe poziția. Fiecare copil ce se va naște și nu va fi avortat, este un câștig și deaceea, se merită lupta.
Sunt alți confrați care consideră ca arma singulară în acest război este rugăciunea. De acord că rugăciunea este o arma puternică în lupta spirituală cu care se câștiga biruința. Dumnezeu a dat si dă și astăzi multe răspunsuri în urma rugăciunii. Însă, în opinia mea, rugăciunea trebuie împletită cu acțiunea, evident în această ordine. Mă voi ruga, conștient ca orice acțiune nesusținută de rugăciune nu poate avea binecuvântarea lui Dumnezeu și deci, șansă de reușită.
Mă voi ruga, conștient ca numai El poate schimba mințile și inimile mamelor care recurg la avort, sau a medicilor cu mâinile mânjite de sangele nevinovat al pruncilor uciși. Dar, oare… numai atât? Este oare de ajuns doar să cred în cauza vieții și mă rog, dar când este vorba să vorbesc în numele celor ce nu pot vorbi în dreptul lor, să tac? „Oare tăcând, faceți voi dreptate?”, întreabă Domnul pe judecătorii pământului. Interesant este că atunci când Domnul va veni cu răsplata, El va răsplati pe unii în funcție de faptele lor, nu de intențiile lor: „am fost flămând, mi-ați dat de mâncat, Mi-a fost sete și Mi-ați dat de băut, etc.” (Mat.25:35, etc). Ar trebui să înțelegem așa cum sugera John Stott, ca ființa umană poate fi definită din pespectiva biblică ca un „suflet- trup aflat într-o comunitate”, că nevoile ei sunt (în primul rând, dar nu exclusiv!) de natură spirituală, eternă dar și fizică și socială.Că, în timp ce ”mandatul evanghelistic” este principala preocupare a bisericii (Mat.28:18-20), nici „mandatul cultural” dat întregii umanități, deci și membrilor bisericii, nu trebuie neglijat. Se spune că o femeie fără adăpost s-ar fi adresat unui pastor cu problema ei și a primit în schimb promisiunea că se va ruga pentru ea. Ea a scris mai târziu o poezie care suna cam așa:
Am fost flămând și tu ai format un grup de discuții pe tema lipsei de hrană.
Am fost întemnițat și tu ai intrat în liniște în capelă să te rogi pentru eliberarea mea.
Am fost gol și tu, în mintea ta, dezbăteai moralitatea înfățișării mele.
Am fost bolnav și tu ai îngenuncheat și te-ai rugat pentru sănătatea mea.
Am fost fără adăpost și tu mi-ai predicat despre adăpostul spiritual și dragostea lui Dumnezeu.
Am fost singur și tu m-ai lăsat singur să te poți ruga pentru mine.
Pari așa de sfânt, așa de aproape de Dumnezeu, dar eu sunt încă flămând și singur și în frig.
Rugăciunea este bună, dar când ea devine doar un subterfugiu pios de a evada de la acțiune concretă, mă tem că sună mai degrabă ca o „aramă sunatoare și ca un chimval zângănitor”.
Marius Birgean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu