Este din nou gălăgie în social media. Facebook-ul este fericit. Algoritmul fără
viață se hrănește cu nervii noștri aruncați unii împotriva altora, de aceea
orice știre cu potențial de circ va fi potențată și vizualizată de cât mai
mulți. Rețelele sociale, ca și canalele media clasice, se hrănesc cu circ, cu
„supra-știri”, cu afectele și cu panica noastră. Din acest motiv ratingul cel
mai mare îl fac cei care știu să producă isterii, certuri și conflicte. Nu e de
mirare că până și politicienii care conduc azi planeta sunt cei care știu să fie
conflictuali, să genereze nevroze, să fie bufoni la nevoie.
Facebook-ul este
fericit. Algoritmul fără viață se hrănește cu nervii noștri aruncați unii
împotriva altora, de aceea orice știre cu potențial de circ va fi potențată și
vizualizată de cât mai mulți.
E din nou gălăgie pe Facebook. Netflix a îndrăznit să lase în găleata lui un film brazilian care îl prezintă pe Isus în postura de homosexual. Sigur că, din perspectiva unui creștin care ia în serios Scriptura și relația lui cu Dumnezeu, filmul este o blasfemie și niciun credincios nu ar putea să se uite fără să fie afectat sau deranjat de implicații. (Trebuie precizat însă și că nu e prima oară când fie în filme, fie în cărți sau articole, Isus este prezentat ca fiind gay.) Înțeleg foarte bine intenția celor care și-au arătat dezacordul pe Facebook și s-au delimitat pe față de un astfel de film. Înțeleg chiar și gestul unei petiții, dacă o petiție înseamnă o voce auzită bine în speranța unei schimbări. Dar frământarea mea este dacă nu cumva ceea ce ne dorim să realizăm prin petiții este să schimbăm o lume „repăgânizată”. Salvarea creștinismului cultural. Impunerea cu forța unei lumi care a renunțat de bună voie la creștinism.
E din nou
gălăgie pe Facebook. Se cere boicot, se aruncă anateme, se scindează din nou
creștinii între progresiști radicali, care au pierdut orice simț al
solemnității și conservatori retrograzi, care vor să ne țină în întuneric –
totul doar în funcție de cum reacționează față de inițiativele de boicotare a
filmului. Din nou dialogul este anulat de zbierături și răcnete. Ești cu
adevărat creștin doar dacă ai semnat petiția, dacă te-ai dezabonat de la
ticălosul canal, dacă ți-ai arătat pe față eroismul și ai scuipat dușmanul
între coarne. Nu contează că pe Netflix sunt și filme excepționale cum ar fi
„The Crown” unde în episodul șapte din sezonul trei este expusă într-o manieră
excepțională problema îndoielii. Sau „Stăpânul Inelelor” care este plin de
simbolistică creștină. Să zdrobim dușmanul, să ardem cărțile, să ne dezabonăm,
să nu avem nimic de-a face cu vrășmașul. Sigur că exagerez pentru a exprima ce
cred că se vrea de fapt printr-o petiție. Se dorește recuperarea unui
creștinism cultural pierdut iremediabil în hărmălaia secularismului și a
umanismul ateu. Dar oare crede cineva că se mai poate recupera ceva prin legi
sau petiții? Prin lobby și influență politică? Și până la urmă ar fi dezirabilă
o recuperare a valorilor creștine prin legi și memorii? Nu cumva adevăratul
vinovat pentru apariția acestui film nu este Netflix, ci chiar biserica
creștină în măsura în care s-a
lăsat sedusă de un creștinism tot mai cultural și a pierdut progresiv mărturia
și adevărata forță de influență? Sau cel puțin vina e împărțită? Să explic.
Se
dorește recuperarea unui creștinism cultural pierdut iremediabil în hărmălaia
secularismului și a umanismul ateu. Dar oare crede cineva că se mai poate
recupera ceva prin legi sau petiții? Prin lobby și influență politică?
În primele trei secole ale existenței lui, creștinismul a funcționat în ilegalitate. Creștinii trăiau în societăți păgâne unde homosexualitatea, promiscuitatea, politeismul, închinarea la idoli, prostituția sacră erau frecvente. Ceea ce a dus, în final, la dispariția acestor practici pe teritoriul european nu a fost, în primul rând și la origine, influența politică, memoriile sau relațiile bine plasate, ci mărturia și martirajul. Încăpățânarea creștinilor de-a se închina doar lui Hristos, nu și lui Caesar. Ceea ce a dus la dispariția „naturală” (ca opusă celei „artificiale” datorată unor măsuri coercitive legale) a practicilor a fost prezența publică a unor vieți transformate. Cunosc foarte bine momentele triste din istoria Bisericii când credința creștină a fost impusă cu forța. Dar în primele trei secole Biserica a înțeles că are misiunea de-a duce Evanghelia până la marginile pământului. Era într-un război. De la influența ei spirituală a pornit totul – chiar și influența politică ulterioară.
Prietenul meu, Mihai Ciucă, îmi spunea cu luni în urmă că tragedia
bisericii contemporane este că în loc să fie „o navă de luptă” a devenit un
frumos și luxos „vapor de croazieră”. Dar nu se referea la un război cultural,
ci la unul spiritual. Biserica nu mai pare preocupată cu precădere de salvarea
de suflete, ci de semnarea de petiții și de conservarea confortului în
biserică. Ne preocupă mult prea mult să fim relevanți și acceptați de societate
în loc să propovăduim nebunia crucii. Se pare că biserica și-a găsit mereu
resurse să supraviețuiască și să înflorească în perioade de prigoană, dar pare
caragialesc buimacă în societăți pluraliste și seculare.
De
ce ne dorim petiții? De ce ducem aceste lupte? Oare nu cumva asta arată sărăcia
mărturisirii noastre?
De ce ne dorim petiții? De ce ducem aceste lupte? Oare nu cumva asta arată sărăcia mărturisirii noastre? Credem la un nivel adânc că rolul nostru este să apărăm onoarea lui Dumnezeu? Suntem noi preocupați de mântuirea celor cărora vrem să le impunem credințele noastre? Sunt tot mai convins că deși nu trebuie să fim inactivi sau fără o voce, grija noastră primară ar trebui să fie misiunea și mântuirea oamenilor. Și sigur că petițiile în sine pot fi necesare, vedeți cazul Bodnariu sau alte situații în care presiunea socială a avut efect, dar nu atunci când biserica a încercat doar să-și consolideze puterea. Și de ce nu facem petiții și pentru alte teme fierbinți ale societății? Împotriva corupției, a lăcomiei, a sărăciei și a răutății? De ce ne alegem doar anumite păcate cărora le dăm un rating ridicat?
Iar în final, ce ar produce
interdicția unui film blasfemator? Unde ar trebui
să ne oprim? Este rolul creștinilor să apere onoarea lui Dumnezeu? Propun un răspuns. Nu cunosc alt text care să exprime mai
coerent și mai puternic ideea unui Dumnezeu greu de ofensat. În Tăcere, Sushaku Endo povestește persecuția creștinilor
în Japonia secolului al XVII-lea, în timpul shogunatului Tokugawa. Preotul
Rodriguez, care a ajuns în insulă pentru a investiga zvonurile apostaziei
mentorului său, este confruntat cu realitatea prigoanei și a tăcerii lui
Dumnezeu. În final, când el însuși este prins și torturat, când este bântuit de
îndoieli lăuntrice, în fața infamiei de a călca și scuipa icoana Lui Hristos,
Iisus îi vorbește din icoană:
Însă atunci, Hristosul de bronz îi șopti preotului: «Poți să calci! Eu
cunosc cel mai bine durerea din piciorul tău. Poți să calci! Eu am venit pe
lume ca să fiu călcat în picioare de oameni și mi-am dus crucea ca să
împărtășesc durerea voastră.»”
Dumnezeu
e mereu surprinzător. Când pare înfrânt și zdrobit este în culmea triumfului. Vrăjitoarea,
falsa regină a Narniei lui Lewis, crede că totul s-a terminat când îl înjunghie
pe Aslan. Dar nu cunoștea o lege mult mai veche și mai profundă. Nu, Hristos nu
este înfrânt prin apariția unui film plin de hule, lumea nu poate produce
altceva la adresa lui, dar mă tem că gestul unor petiții seamănă mai degrabă cu
panica lui Petru care taie urechea unui soldat în grădină crezând că-l salvează
pe Regele universului. Facem, dacă
doriți, și petiții, câtă vreme nu ajungem să confundăm funcția lor tehnică, de
factură mai degrabă socio-politică, cu rolul duhovnicesc al Bisericii în lume. Hristos este în control, în timp ce noi ar trebui
să fim activi în a vorbi despre singura veste care poate aduce bucurie și pace
în inimi.
(: Gustave Doré, The Mocking of
Christ)
