Francis J. Beckwith este profesor de Filosofie și Studii despre Stat și Biserică, Director asociat al programului postuniversar de Filosofie al Universității Baylor. Dintre lucrările sale enumerăm: „În apărarea vieții: o pledoarie morală și juridică împotriva alegerii avortului” (2007) (Defending Life: A Moral and Legal Case Against Abortion Choice (2007)) și volumul premiat ”Ritualurile luate în serios: drept, politică și temeinicia credinței” (2015) (Taking Rites Seriously: Law, Politics, and the Reasonableness of Faith (2015)), ambele publicate la editura Cambridge University Press.
Intențiile bune nu sunt de ajuns. Adepții pro-viață au nevoie și de argumente bune. Trebuie să evităm tentația de a folosi împotriva avortului aceste argumente populare și convingătoare din punct de vedere sentimental dar greșite din punct de vedere rațional.
În lucrarea Summa Theologica, Sf. Toma de Aquino îi avertiza pe creștini „Atunci când cineva care încearcă să demonstreze credința aduce motive care nu sunt convingătoare, el cade în ridicol în fața necredincioșilor: pentru că ei presupun că noi ne bazăm pe aceste motive și credința noastră se întemeiază pe ele”. Aceasta se aplică și argumentelor morale și politice în aceeași măsură în care se aplică celor teologice și filosofice.
Pentru aceia dintre noi care credem în sanctitatea vieții umane și căutăm să-i convingem pe cei cu care suntem în dezacord, e esențial ca argumentele pe care le oferim să susțină poziția noastră. Din păcate, unii susținători pro-viață, deși bine intenționați, vin cu argumente care produc emoție dar care îndepărtează discuția de esența eticii sanctității vieții: indiferent de împrejurări, este greșit din punct de vedere moral să ucizi în mod intenționat o persoană umană nevinovată. O îndepărtare de la această linie nu doar că le oferă criticilor noștri o impresie greșită despre forța poziției noastre, dar îi și induce în eroare cu privire la ce credem noi de fapt în legătură cu natura vieții umane nenăscute.
În cele ce urmează, voi descrie câteva dintre aceste argumente pro-viață greșite – și voi explica de ce adepții pro-viață nu ar trebui să apeleze la ele.
Argumentul despre uciderea lui Beethoven
Există mai multe variante ale acestui argument. Ele apar de obicei sub forma unui dialog, ca cel de mai jos, citat de Garrett Hardin:
Doi medici au o discuție de serviciu. „Domnule doctor”, spune primul, „am nevoie de părerea dvs. profesională. Întrebarea e dacă trebuia întreruptă sarcina sau nu. Tatăl era sifilitic. Mama avea tuberculoză. Aveau deja patru copii: primul era orb, al doilea a murit, al treilea era surdomut, iar al patrulea era tuberculos. Femeia era însărcinată pentru a cincea oară. Ca medic curant, ce ați fi făcut?” ”Aș fi făcut întrerupere de sarcină”. „Atunci, l-ați fi ucis pe Beethoven”.
Acum, imaginați-vă că toate datele despre părinții, frații și viața de familie a lui Beethoven erau valabile și în cazul lui Adolf Hitler. Oare un adept al avortului nu ar fi putut încheia dialogul astfel? „Ca medic curant, ce ați fi făcut?” „Aș fi făcut întrerupere de sarcină”. „Felicitări, tocmai ați salvat viețile a șase milioane de evrei”.
Pentru cei care apără sanctitatea vieții, faptul că a ucide intenționat o persoană umană nevinovată este greșit nu depinde de ce va deveni aceasta în viață, un compozitor de renume mondial sau un monstru. Fătul-Ludwig și fătul-Adolf sunt în egală măsură umani și în egală măsură nevinovați, tot așa cum un om al străzii anonim, un imigrant în căutare de azil sau Jeff Bezos au același drept inviolabil la viață. Demnitatea fiecărui membru al familiei umane nu depinde de contribuția pe care credem noi că și-ar putea-o aduce la produsul intern brut al țării sau la bogăția culturală a lumii.
De aceea, argumentul cu Beethoven e în cel mai bun caz superfluu și în cel mai rău caz înșelător.
Argumentul legat de procedurile abortive macabre
Deoarece scopul unui avort este întreruperea sarcinii într-un mod care să garanteze moartea fătului, nevătămarea femeii și eliminarea tuturor componentelor fetale din uter, procedurile abortive includ dezmembrarea, otrăvirea, zdrobirea, și/sau înjunghierea cu intenție a unui făt uman viu. Din acest motiv, filme ca Strigătul mut și fotografii înfățișând fetuși avortați sunt folosite uneori în mod eficient de grupările pro-viață în prezentările lor publice. De exemplu, organizația Preoți pentru viață publică acest text pe site-ul său, deasupra unei serii de imagini care include fetuși avortați: „Imaginile cu avorturi de mai jos arată o parte a realității macabre a avortului. Simpla vedere a acestor imagini cu avorturi ne provoacă acea indignare necesară pentru a suporta sacrificiile de care va fi nevoie pentru a sfârși cu această nedreptate”.
Dar cum demonstrează asta că avortul este profund greșit? La urma urmei, dacă cineva crede, așa cum cred cei mai mulți dintre partizanii avortului, că nivelul moral al oricărei ființe depinde de un anumit nivel de existență conștientă și conștiință de sine, iar fătul nu atinge acel nivel în aproape toată perioada de gestație, atunci practic niciun avort nu e nedrept, indiferent cât de oribile ar fi imaginile care înfățișează rezultatul său. În plus, multe evenimente și activități au fost fotografiate și unii le-ar putea considera macabre, deși nu sunt profund greșite, cum ar fi autopsia președintelui John F. Kennedy, trupurile ciuruite de gloanțe ale unor soldați naziști, eviscerarea unei căprioare sau operația pe cord deschis a unui pacient vârstnic.
Pe de altă parte, să presupunem că o nouă tehnologie i-ar permite medicului să dematerializeze fătul cu un instrument precum fazer-ul din Star Trek. Deoarece această tehnologie nouă ar fi ieftină, eficientă și sigură pentru femeia însărcinată, procedura avortului nu ar mai fi macabră. Dar dacă consideri că avortul este profund greșit, această absență a macabrului ar schimba în vreun fel această judecata morală? Ar retrograda fătul din calitatea de membru al comunității umane?
Se poate ca imaginile post-avort să fie folosite de susținători pro-viață pentru a contrazice afirmația unor militanți pro-alegere cum că fătul ar fi un simplu “ghem de celule” sau că n-ar fi încă un organism uman individualizat. Dar de fapt niciun gânditor pro-alegere sofisticat nu afirmă asta. Ei recunosc umanitatea fătului, dar îi neagă statutul moral. Ei argumentează, așa cum am arătat mai sus, că fătul nu dispune de statut moral deoarece nu dispune de anumite însușiri pe care și le poate exercita pe loc, de exemplu un anumit nivel de existență conștientă și conștiință de sine. Această distincție a fost apărată în diferite moduri de oameni de știință renumiți, inclusiv Ronald Dworkin, Michael Tooley și Peter Singer. Niciunul dintre ei nu neagă calitatea umană a fetusului.
Desigur, mulți dintre noi am criticat această poziție, argumentând că statutul moral al fătului nu depinde de ceea ce face, ci de ceea ce este. Căci, dacă capacitatea umană (sau realizările) ar fi condiția sine qua non a dreptului unui individ la viață, atunci e greu de explicat de ce nu renunțăm la ideea de egalitate între oameni, dat fiind că ne dobândim capacitățile treptat, cu fiecare etapă a dezvoltării umane. Așa cum a scris filosoful pro-alegere Jeff McMahan: „E greu să evităm senzația că angajamentul nostru față de egalitate se întemeiază pe fundamente alarmant de nesigure” dacă „însușirile pe care pare a se suprapune statutul nostru moral sunt toate o chestiune de măsură”. Cu toate astea, argumentul trebuie exprimat. Imaginile macabre singure nu sunt de ajuns.
Argumentul despre regretul față de avort și durerea afectivă
Începând cu sfârșitul anilor 1990, anumite segmente ale mișcării pro-viață au început să mute accentul opoziției față de avort dinspre faptul că e greșit să iei viața unui om nevinovat înspre traumele psihice și afective pe care ei pretind că femeile le resimt ca o consecință a avortului. Desigur, nu e nimic nepotrivit în a atrage atenția oamenilor asupra daunelor colaterale care pot decurge din avortul la cerere. Dar chiar și un susținător pro-alegere ar accepta acest punct de vedere fără a fi de acord cu viziunea pro-viață asupra vieții umane nenăscute.
Traumele afective și psihice nu pot, prin ele însele, să stabilească calitatea morală a faptei care le-a produs. Să presupunem că te înrolezi în armată și ești trimis să lupți într-un război drept. În luptă, ucizi cinci soldați inamici și știi că erai îndreptățit moral să o faci. Cu toate astea, când te întorci acasă, începi să regreți faptul că te-ai înrolat, dat fiind că acum suferi de depresie, sindrom de stres post-traumatic și anxietate. Terapeutul tău asociază în mod direct aceste chinuri mentale cu violențele la care ai luat parte în război, chiar dacă tu știi că atât războiul cât și uciderea inamicilor au fost drepte.
Pe de altă parte, acțiunile noastre nu devin drepte sau bune doar pentru că nu generează regrete sau suferință afectivă. Dacă un violator nu arată remușcări pentru acțiunile sale și chiar crede că „succesele” sale sunt cuceriri romantice care îi confirmă valoarea, nimeni nu ar spune că astfel acțiunile lui sunt justificate din punct de vedere moral.
Prin exagerarea relatărilor despre regretele legate de avort, susținătorul pro-viață se expune contra-argumentelor evidente din partea criticilor pro-alegere. Ei pot veni pur și simplu cu propriile lor povești despre femei care fie nu regretă că au făcut avort, fie sunt mulțumite că au recurs la această procedură, ceea ce de altfel s-a și întâmplat.
Apărătorii sanctității vieții trebuie să aibă grijă în mod concret de bunăstarea mamelor și copiilor. Dar dacă legi strâns cauza pro-viață de vicisitudinile științelor sociale – insinuînd că nedreptatea avortului depinde în vreun fel, oricât de puțin, de efectele psihologice negative ale actului în sine – riști să predai lecția greșită.
Un sâmbure de adevăr nu e suficient
În fiecare dintre aceste argumente pro-viață greșite există un sâmbure de adevăr. Argumentul despre uciderea lui Beethoven face apel la intuiția noastră intimă că valoarea intrinsecă a unei ființe umane nu depinde de situația părinților săi sau de împrejurările nașterii sale, dar nu reușește să accepte că valoarea ei nu depinde nici de perspectivele sale în viață.
Argumentul despre procedurile macabre de avort ne arată că copilul nenăscut este o ființă umană, dar nu ne poate arăta de unul singur că avortul reprezintă uciderea nedreaptă a unei persoane umane nevinovate. Argumentul despre regretul legat de avort și suferința emoțională ne poate spune că unele femei care aleg avortul ajung să sufere traume psihologice, dar astfel de consecințe nu ne pot spune dacă avortul este sau nu greșit din punct de vedere moral.
Deoarece aceste argumente conțin un sâmbure de adevăr, ele pot servi drept catalizatori pentru o reflecție mai profundă care ne ajută să vedem copilul nenăscut ca pe unul dintre noi. Pentru acest motiv, ele nu sunt complet greșite. Cu toate acestea, adepții pro-viață trebuie să rețină că aceste argumente nu pot prin ele însele să stabilească veridicitatea poziției și principiilor noastre, indiferent cât de puternice ar părea din punct de vedere retoric.
http://www.culturavietii.ro/2019/07/01/argumente-pro-viata-gresite-dar-nu-complet-gresite-de-francis-j-beckwith/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu