Ştefano Gennarini este avocat și director pentru studii juridice al Centrului pentru Familie și Drepturile Omului (C-Fam) din New York. C-Fam este o organizație de lobby care monitorizează activitatea Organizației Națiunilor Unite și a agențiilor acesteia.
De mai mult de 20 ani, susținătorii avortului au căutat să se folosească de cadrul ONU al drepturilor omului ca forum legislativ și de politici publice pentru promovarea avortului la cerere, ca „drept al omului”. Au avut succes în influențarea comisiilor ONU care se ocupă de monitorizarea tratatelor de drepturile omului. Acestea au transmis țărilor, în mod repetat, să liberalizeze legile avortului. De asemenea, au fost capabili să „captureze” Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, diverse agenții – mai pe scurt, birocrația ONU.
Scopul meu e să evaluez dacă acest cadru ONU a avut succes în răspândirea noțiunii de avort ca „drept al omului”.
Centrul pentru Drepturi Reproductive (Center for Reproductive Rights, CRR), un grup controversat care dorește stabilirea avortului la cerere ca „drept al omului” în toată lumea, argumentează, într-o scrisoare datată octombrie 2011, că din anul 1994 „marea majoritate a reformelor legale privind avortul au lărgit circumstanțele în care acesta este legal.” În 1994, Conferința ONU despre Populație și Dezvoltare (ICPD) a emis un document care includea termenul „drepturi reproductive” și o largă „agendă” sexuală și reproductivă care includea avortul.
Această pretenție a CRR ar putea da impresia ca lobby-ul pro-avort s-a folosit de cadrul ONU al drepturilor omului pentru un efect sporit. Opinez că este o falsă impresie, pe de o parte ca rezultat al unei declarații exagerate a CRR, iar pe de altă parte din cauza supraestimării influenței și eficacității cadrului ONU al drepturilor umane în general.
Găsesc trei motive pentru care nu trebuie să ne bazăm pe această impresie, și de ce ar trebui poate să ne promovăm o inferență în sens opus.
Statele membre ale ONU nu înțeleg avortul ca fiind un drept al omului
Știm că nici un tratat ONU nu recunoaște avortul ca drept, mai mult, nici un tratat nu menționează măcar avortul. Deci, tocmai, instrumentele internaționale pot fi folosite pentru a proteja copilul nenăscut. Cu toate acestea, CRR și alții asemenea lor pretind că avortul este un drept al femeii, după legea internațională. Cum s-a ajuns aici?
În 1994, Conferința Internațională asupra populației și Dezvoltării (ICPD), de la Cairo, a devenit un teren propice pentru susținătorii drepturilor reproductive. Documentul adoptat de ICPD este plin de referiri la drepturile reproductive, sexuale, sănătatea reproducerii și planificarea familială. Cu toate acestea, în timpul evenimentului, susținătorii drepturilor reproductive nu au reușit să transforme avortul în drept al omului. Dimpotrivă; la Cairo a existat aproape un consens în a afirma că avortul nu este un drept al omului și că reglementarea lui este o chestiune care ar trebui lăsată la latitudinea legislației naționale. Același consens s-a manifestat la Conferința ONU asupra Femeilor, care a avut loc în anul următor la Beijing.
În urma acestor eșecuri, susținătorii drepturilor reproductive au încercat de atunci să promoveze avortul ca „drept” într-un mod mai puțin așteptat: prin organismele de monitorizare ale ONU. Institutul Catolic pentru Familie și Drepturile Omului a expus presiunea neobosită pro-avort pe care o exercită din 1997 încoace aceste agenții, care au fost capturate de o rețea de lobby-iști și care au reinterpretat, sistematic, fiecare tratat pentru a găsi în el un „drept la avort”. Aceste organisme transmit regulat statelor membre că au obligația de a asigura femeilor „acces la avort sigur și legal”. Cu toate acestea, strategia nu a făcut avortul mai acceptabil de către state.
După aproape 20 ani de efort necruțător, consensul de la Cairo potrivit căruia avortul nu e un „drept al omului” și că națiunile nu au obligația să îl legalizeze și nici să-l liberalizeze, a fost confirmat la Conferința despre Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro, unde termenul „drepturi reproductive” a fost eliminat din proiectul documentului final al conferinței, la solicitarea unei coaliții de țări, tocmai pentru evidenta sa asociere cu avortul. Deci, statele membre ale Națiunilor Unite au respins termenul de „drepturi reproductive”.
Acesta a fost „forjat” în fierăriile aceluiași război cultural care a condus la decizia Curții Supreme a SUA din cazul „Roe v. Wade” din 1973, când avortul a fost legalizat invocându-se „dreptul la intimitate”; război care continuă de atunci. Grupări ca CRR sunt cele care au „cimentat” sensul termenului, făcându-l aproape sinonim cu avortul, prin eforturi legislative și judiciare în multe țări, mai ales din America Latină, și în fața organismelor și agențiilor ONU.
Chiar dacă documentele rezultate din Conferințele ONU nu sunt obligatorii, ele sunt totuși declarații politice care dau indicații asupra direcției în care politicile guvernamentale se îndreaptă la nivel mondial; un indicator de mare însemnătate asupra modului în care națiunile își înțeleg obligațiile după legea internațională, deoarece ele sunt documente negociate cu asiduitate. Odată adoptate, ele sunt apoi folosite de State, de agențiile ONU și de organizațiile neguvernamentale ca bază pentru politicile publice.
Organismele de monitorizare și, mai larg, cadrul ONU privind drepturile omului nu sunt îndeajuns de influente
Probabil cel mai ușor mod de a evalua influența pe care cadrul legislativ ONU a avut-o pentru avansul dreptului la avort este de a „împerechea” legislația națiunilor care au liberalizat avorturile cu observațiile concludente ale organismelor de monitorizare și să vedem, astfel, care a fost rata succesului acestora din urmă.
Agenția ONU care pretinde cel mai adesea că statele au obligația de a permite accesul la „avortul sigur și legal” este Comitetul pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor (CEDAW), responsabil cu monitorizarea aplicării Convenției pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor. CEDAW, folosindu-se de art. 12 al tratatului pe care îl „veghează”, recomandă tuturor statelor semnatare să înlăture legile care incriminează avorturile. Argumentul lor este că, acolo unde avortul este ilegal, el este, de asemenea, nesigur, expunând femeile la un risc mare de mortalitate maternă și, în felul acesta le încalcă dreptul la sănătate. Această pretenție este contrazisă de un studiu din Chile asupra mortalității materne.
Cel puțin 83 țări au fost solicitate de către comisia CEDAW să schimbe legile avortului între 1995-2010, iar 17 dintre ele au făcut-o, în aceeași perioadă. Ca procentaj, aceasta înseamnă 20,5%, o rată scăzută. Dar, din cele 17 țări, doar 7 au dezincriminat sau liberalizat avortul, iar celelalte 10 țări au făcut modificări minore privind avortul.
E dificil de presupus care e influența concretă a organismelor de monitorizare. Nu este clar dacă acele schimbări s-au produs ca urmare a recomandărilor acestora, sau din cauza altor factori care țin de sistemul politic al țărilor respective. Cifrele sunt mai mult o ilustrare a impactului opiniilor lor asupra legislației naționale într-o problemă mai degrabă restrânsă. Pentru a face o estimare clară a influenței, ar fi necesar să comparăm opiniile emise asupra unei vaste arii de probleme legale, pe care comitetele le supraveghează prin tratatele lor, și apoi să urmărim implementarea recomandărilor în legislația națională a țărilor care le-au primit. Acest efort monumental îl las în seama altora.
Dar, dincolo de această mostră empirică, au existat multe critici înlăuntrul și în afara ONU privind lipsa de influență pe care cadrul legal privind drepturile omului îl are, în special în ceea ce privește influența organismelor de monitorizare. Problema principală este că acest cadru este lipsit de orice putere de implementare. Un cercetător chiar a spus că „ratificarea tratatelor pare a fi, în mod frecvent, asociată cu practici ale drepturilor omului mai proaste, mai degrabă decât cu unele mai bune”. Iar sistemul organismelor de monitorizare a fost în criză mai mult de un deceniu, fără ca statele semnatare ale tratatelor să se poată ocupa de reformă, până recent. Rămâne de văzut cât timp va lua reforma și cât de serioasă va fi. Mai simplu, organismele de monitorizare nu exercită multă influență, deoarece Statele părți nu le oferă această influență.
Înalte Curți din America Latină au refuzat să recunoască orice autoritate a organismelor ONU, când au avut de-a face cu problematica avortului. Curți din Chile, Mexic și Peru au refuzat să recunoască opiniile organismelor ONU potrivit cărora avortul ar trebui să fie legal.
Influența cadrului legal al Națiunilor Unite privind drepturile omului e mai importantă pentru agențiile ONU, filantropi și organizații non-guvernamentale, decât pentru guverne, legiuitori și judecători. De fapt, principalul succes al susținătorilor avortului din ultimele două decenii a fost de a câștiga de partea lor principalele agenții ONU ca: Organizația Mondială a Sănătății, Fondul Națiunilor Unite pentru Populație și Agricultură, UNICEF. Agențiile ONU tratează adesea avortul ca pe ceva acceptabil, necontroversat și chiar necesar pentru bunăstarea individului și a societății și citează documentele drepturilor omului, incluzând recomandări ale organismelor de monitorizare și alte rapoarte ale Înaltului Comisariat pentru Drepturile Omului. Politicile adoptate de puternicele agenții ONU e posibil să fie de mai influente asupra statelor din țările în curs de dezvoltare decât distinsele declarații ale unui grup internațional de experți.
Chiar și așa, impactul acestor politici asupra legislației naționale e limitat, deoarece ele nu sunt o prioritate pentru alegători și pentru politicieni, iar mass-media ignoră complet munca organismelor de monitorizare.
Restricții și reglementări legale semnificative rămân în vigoare în țările care au liberalizat recent legislația avortului și chiar există o creștere în corpus-ul legislativ la nivel mondial în sensul restricționării avortului
La nivel mondial, unele din reformele legale privind avortul au dus într-adevăr la extinderea și liberalizarea motivelor pentru care acesta este permis și unde restricțiile au fost înlăturate. Dar aceste liberalizări nu au putut să înlăture toate barierele și restricțiile legale, după cum ar dori susținătorii avortului.
În copleșitor de multe țări, avortul e încă ilegal, cu puține excepții mai clar sau mai puțin clar definite, și doar în primele luni ale sarcinii. Mai mult, în unele țări are loc extinderea dramatică a legislației pro-viață, în special în SUA și Mexic. Impactul cadrului ONU al drepturile omului asupra legislațiilor naționale privind avortul pare a fi minim. Eșecul susținătorilor avortului în a obține tot ceea ce au pretins prin sistemul UN e o oportunitate de care pot profita susținătorii pro-viață.
Reglementări și restricții esențiale privind avortul rămân la locul lor și, împreună cu cele care au fost mai nou promulgate, în ciuda opoziției lobby-ului pro-avort, întăresc pretenția legitimă și fermă că nenăscutul are dreptul la viață. Pe această fundație poate fi construit și extins, până când nenăscutul va fi protejat de legea națională și, în cele din urmă, internațională.
Concluzie
Voi încheia într-o manieră mai filosofică, întrebând: ar trebui viața umană să fie protejată de la concepție? E o întrebare pe care nici noi, nici oponenții noștri nu o putem ocoli. Cu ce fel de demnitate este infuzată viața umană, pentru a merita un respect atât de înalt? Răspunsul meu este inspirat de cuvintele lui Ioan Paul al II-lea, din enciclica Evangelium Vitae, pe care eu o consider Manifestul Pro-Viață al Bisericii Catolice:
„În zorii mântuirii, nașterea unui copil este proclamată ca știre îmbucurătoare: «Iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: astăzi vi s-a născut în cetatea lui David, un Mântuitor, care este Cristos Domnul» (Lc 2, 10-11). Această «bucurie mare» este stârnită, desigur, de nașterea Mântuitorului; dar Crăciunul dezvăluie și sensul deplin al nașterii oricărui om și bucuria mesianică apare astfel ca fundament și împlinire a bucuriei pentru orice copil care se naște (cf. In 16, 21 [1]).”
____
[1] „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.”
http://www.culturavietii.ro/2019/07/06/difuzia-drepturilor-sexuale-si-reproductive-prin-legislatia-onu-privind-drepturile-omului-de-stefano-gennarini/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu