„Nouă, Doamne, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlinești pentru noi” (Isaia 26:12).
Subiectul răsplăților pentru slujirea lui Dumnezeu este unul sensibil. Ba nu – este unul extrem de sensibil. De ce? Pentru că atinge un domeniu al personalității și existenței credinciosului pe pământ (și nu doar) unde ne-am dori, dacă ar fi posibil, să nu aibă acces nimeni, în unele cazuri nici chiar Dumnezeu.
CONCLUZIA
O să explic de ce și cum, dar o să o fac de data aceasta într-o manieră ușor atipică, adică începând cu concluzia și trecând apoi la argumentație. Concluzia este că Scriptura nu vorbește despre vreo răsplată cerească dată celui care L-a slujit pe Dumnezeu aici, pe pământ, oricât de jertfitoare ar fi fost slujirea, orice impact ar fi avut și oricât de utilă ar fi fost ea. Mai precis, Biblia spune că singura „răsplată” cerească este Hristos, harul de a sta pe veci în prezența revelată spiritual a Tatălui și trupește a Fiului. Și este un har, pentru că niciunul dintre copiii Lui nu merită și nu va merita vreodată accesul în prezența radiantă și personală a Sfintei Treimi, întrucât noi toți suntem, în starea noastră naturală, „morți în păcatele și greșelile noastre” (Efeseni 2:1), fiind aduși apoi la viață împreună cu Hristos, nu ca urmare a voinței noastre, ci a dragostei lui Dumnezeu, care L-a dat pe singurul Său Fiu la moarte, și încă moarte de cruce, pentru ca noi toți, adică toți cei aleși de El, să fim răscumpărați, justificați, sfințiți și, în final, glorificați prin jertfa Lui, prin harul Său exclusiv.
DACĂ AI LĂSA DEOPARTE RĂSPLĂȚILE CEREȘTI...
Acum, că știi concluzia, mă întreb dacă vei citi mai departe. Sau mă întreb ce ți-a trecut prin minte imediat ce ai citit-o și te-ai gândit: Ce s-ar întâmpla dacă această concluzie este susținută de învățătura Scripturii? Au existat persoane care, în urma unei astfel de discuții, au întrebat sec: „Bun, dacă așa stau lucrurile și dacă Dumnezeu nu ne răsplătește diferit în Rai în funcție de sârguința pe care ne-am dat-o aici, pe pământ, în slujirea Lui, atunci ce motivație mai are creștinul să slujească? Nu va deveni el nepăsător sau leneș?”
În esență, cel care își pune astfel de întrebări demonstrează că a conștientizat bine că subiectul răsplăților cerești face o cernere serioasă a calității relației lui cu Dumnezeu. Dacă nu ar exista nicio răsplată dincolo de mântuire și prezența veșnică, fericită și glorioasă a lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, atunci... care ar fi motivul pentru care Îl slujești aici, pe pământ? De ce să te mai expui ridiculizărilor, suferințelor și persecuțiilor acestei lumi propovăduindu-L pe Hristos și crucea Lui, care este „nebunie” pentru această lume, dacă „nu-ți iese nimic” în final?
Aș ridica ștacheta chiar mai sus. Dacă ai lăsa deoparte răsplățile cerești, chiar și admițând, prin absurd, că acestea ar exista, ce mai rămâne din relația ta cu Dumnezeu? Ce motivații ai mai avea să Îl slujești, să I te închini, să Îl faci cunoscut acestei lumi, să fii transformat după chipul Fiului Său, din slavă în slavă? Dacă ai abandona această atitudine de mercenar (unul plătit să facă ceva anume și motivat strict de răsplată), ce ar mai rămâne valid între tine și Hristos? Sau, apăsând și mai tare pedala, ar mai rămâne ceva?
Dacă îți este încă neclar „unde vreau să bat șaua” cu aceste întrebări, aș vrea să îți prezint dilema în termeni cât se poate de clari. De ce îți ajuți soțul sau soția? Ce te motivează în slujirea lui (sau ei)? Temelia relației voastre și motivația gesturilor reciproce ține de „ce îți iese”?
ARGUMENTE ȘI CONTRA-ARGUMENTE
Știu, este natura noastră ca, în fața unor provocări care ne zdruncină valorile esențiale care ne motivează în mai tot ceea ce facem, să ne scotocim bine și să ne baricadăm în spatele a tot soiul de argumente și contra-argumente. Și înțeleg asta. Din nefericire, așa cum spunea cândva Winston Churchill, „oamenii se întâlnesc arareori în viață cu adevărul, dar paradoxul este că, după ce sunt izbiți de acesta, se ridică și pleacă mai departe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat”. Noi ne rugăm ca lucrurile să nu stea astfel în acest caz, căci poate face diferența între viață și moarte. Ambele veșnice. De aceea, este bine să cântărești atent argumentele și contra-argumentele, și să te decizi pe ce cale vrei să mergi. Deși poate părea un subiect secundar între doctrinele Sfintei Scripturi (și este, într-o anume măsură), o înțelegere adecvată a temei răsplăților (sau răsplătirilor) îți poate corecta întreg focusul vieții și poate să îți aducă pacea care întrece orice cunoștință.
CÂTEVA IMPLICAȚII SERIOASE
Chiar dacă, judecate în sine, nu constituie argumente suficiente pentru respingerea unei teologii a răsplăților cerești pentru slujirea celor credincioși pe pământ, implicațiile existenței acesteia sunt lucruri serioase, care ar trebui să ne dea de gândit, în lumina Scripturii.
O primă implicație a teologiei răsplăților ar fi că Raiul și veșnicia ar trebui să presupună grade diferite de fericire experimentată de cei credincioși, contrar afirmațiilor exprese ale Scripturii. Un Rai în care s-ar putea strecura suspinele și regretele (veșnice?) ale celor care sunt „mântuiți ca prin foc”, dar care „își pierd răsplata”, ar fi de neimaginat.
A doua implicație ar fi că doar o parte din ceea ce credincioșii ar experimenta în Rai ar fi totalmente prin har, prin lucrarea și meritele lui Hristos, în timp ce restul, cum ar fi pozițiile, slujirea, gradele de fericire și împlinire în prezența Domnului Isus Hristos, și alte astfel de lucruri, ar fi dependente de performanțele lor pământești, deci ar fi bazate pe un principiu legalist, nu al harului.
A treia implicație ar fi că existența răsplăților cerești câștigate prin ascultare personală ar face din slujirea lui Hristos un lucru legalist, stimulat de o atitudine mercenară. Ea încurajează competiția între credincioși și oferă oportunități mândriei să se manifeste.
Mai mult, întrucât răsplățile cerești sunt câștigate prin eforturile credincioșilor, ele Îl fac pe Dumnezeu să devină implicit dator oamenilor, așa încât să acționeze față de ei pe temeiul obligației, nu al harului, deși cunoaștem din Scriptură că El este Cel care „ne dă și voința, și înfăptuirea lucrurilor plăcute Lui” (Filipeni 2:13, lit. ESV).
O POVESTE CU TALANȚI, POLI ȘI CETĂȚI „CEREȘTI”
Desigur, primul text care îți vine în minte când te gândești la răsplățile cerești este Pilda talanților, care se găsește într-o formă în Matei 25:14-30 și într-o altă formă (Pilda polilor) în Luca 19:11-27. Am auzit pe cineva lecturând rapid (și neatent) Pilda talanților, după care a susținut ideea gradelor diferite de răsplăți în cer. Ceea ce însă ratăm să observăm în aceste pilde este că subiectul central al pildei NU ține de răsplăți, ci de utilizarea talanților care îi aparțin de drept stăpânului (v. 15), și care sunt distribuiți spre administrare robilor săi. Mai mult, v. 30 arată clar că implicația esențială a pildei este că aceia care nu folosesc darurile pe care Dumnezeu le distribuie suveran, dovedesc că nu au avut mântuirea, motiv pentru care sunt aruncați în Iad. Dincolo de acest aspect, evaluarea stăpânului pentru fiecare dintre cei doi robi credincioși ai săi este aceeași, fără a face vreo deosebire: „Bine, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău” (v. 21, 23). Mai mult decât atât, ambele pilde vorbesc despre responsabilitățile robilor, nu despre răsplata acestora, pentru că paralelismul dintre credincioșia „peste puține lucruri” și a primi administrarea a mai „multe lucruri” ne vorbește despre responsabilități, nu despre răsplăți. Știu, unii veți spune, „da, dar este totuna”. Nu, răsplata nu este totuna cu responsabilitatea.
O ALTĂ POVESTE, CU ZILIERI NEMULȚUMIȚI
Mai există o pildă și mai interesantă, despre care noi credem că răspunde și mai bine dilemei răsplăților – Pilda lucrătorilor viei (Matei 20:1-16). În fapt, această pildă este răspunsul Domnului Isus Hristos la întrebarea lui Petru (cine altcineva, nu?) din Matei 19:27, după dilema și șocul că tânărul bogat și „moral” nu avea mai multe șanse de a ajunge în cer prin meritele proprii decât ar avea cămila să intre printre urechile acului. Iată întrebarea lui Petru (și a multor creștini): „Iată că noi am lăsat tot și Te-am urmat; ce răsplată vom avea?”
Petru încă nu înțelesese că mântuirea este prin har și că, dacă Hristos nu este atât de prețios încât să abandonezi totul pentru El (v. 29 face o listă necuprinzătoare, dar suficient de șocantă, a acestui „totul”), nu există nicio șansă la mântuire. Mai mult, după ce ai lăsat totul și Îl urmezi pe Hristos, ceea ce faci în această umblare cu Hristos nu îți atrage nimic meritoriu, pentru că deja ai primit totul, un Dumnezeu infinit și o viață veșnică alături de El și de poporul Lui preaiubit. În esență, Pilda vorbește despre aceeași răsplată pe care toți o primesc la sfârșitul zilei. Da, este omenește (pentru că suntem păcătoși) să vedem „nedreptate” în distribuția finală a plății, dar „nebunia” lui Dumnezeu este „mai înțeleaptă decât înțelepciunea” oamenilor (1 Corinteni 1:25).
RĂSPLĂȚI CARE SE PIERD?
Dar cum rămâne cu pierderea răsplății celui care „va fi mântuit, dar ca prin foc” (1 Corinteni 3:15) la judecata credincioșilor? Ei bine, pasajul acesta este dificil și nu prea. Contextul ne ajută foarte mult să îl înțelegem.
Un prim aspect clarificator ține de discuția lui Pavel legată de această „judecată” și de răsplățile sau pierderea lor vine după identificarea și descrierea dezbinărilor din Corint (v. 1-9). Ultimul verset din acest pasaj spune că „noi [Pavel și Apolo] suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu” (v. 9), după care Pavel își identifică rolul avut în Corint și îl identifică și pe cel al lui Apolo și al celorlalți lideri din Corint: „După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meșter-zidar înțelept, am pus temelia, și un altul clădește deasupra” (v. 10). El atrage imediat atenția că, deși biserica din Corint fusese plantată pe temelia sănătoasă, adică Evanghelia lui Isus Hristos (v. 11), restul construcției nu este de o importanță secundară. De aceea, acel „cineva” care clădește pe această temelie face referire la liderii bisericii din Corint, nu la toți credincioșii, motiv pentru care și restul discuției este limitată la liderii bisericii locale.
Prin urmare, în acest pasaj nu se discută despre judecata tuturor credincioșilor, ci doar despre judecata slujitorilor sau a liderilor creștini din Biserica lui Hristos. Aceștia nu pot înființa bisericile decât prin predicarea Evangheliei lui Hristos (altfel nu am discuta despre lideri creștini, ci despre învățători falși, nici despre biserici, ci despre secte), dar ei vor fi evaluați în ce privește restul construcției, anume aplicațiile Evangheliei în orice domeniu al vieții, slujirii și închinării creștine.
Dificultatea pasajului intervine în v. 14-15, unde se introduce conceptul de „răsplată”. O notă importantă este că, în traducerea Cornilescu, termenul apare în ambele versete, însă în manuscrisele grecești, termenul „răsplată” lipsește din v. 15, ca și cum s-ar fi spus „dacă lucrarea lui va fi arsă, va pierde...” Ce să piardă, dacă nu răsplata? Ideea de a pierde o „răsplată” presupune, logic vorbind, că răsplata ar fi fost câștigată pe merit, ca urmare a unei acțiuni, dar ea este pierdută între timp, printr-o altă acțiune sau prin neglijență. Pasajul nostru spune că „răsplata” ori este câștigată, ori nu există deloc, și nu poți pierde ce nu ai. Ei bine, ceea ce credem că va pierde este... „lucrarea lui”, altfel spus, va vedea că tot ceea ce a făcut în slujire a fost inutil pentru obiectivul zidirii bisericii lui Hristos, în raport cu prioritățile Împărăției lui Dumnezeu. Prin contrast, „răsplata” slujitorului credincios va fi satisfacția de a vedea că slujirea lui a fost utilă și a contribuit la „construcția” trupului local al lui Hristos.
Un aspect interesant legat de acest pasaj este istoria felului în care el a ajuns să fie interpretat în special în ultima sută de ani, istorie care are mult de-a face cu învățătura răsplăților. Nu este nevoie să intrăm în detalii acum, dar, pe scurt, lucrurile stau după cum urmează. În mediile dispensaționaliste a fost promovată începând cu anii 1930-1940 ideea că, deoarece Hristos nu este Domn acum (un Suveran are o împărăție, nu?), ci va fi doar în Mileniu, nu este nevoie ca păcătoșii să Îl primească deopotrivă ca Mântuitor și Domn, ci doar ca Mântuitor. Implicația imediată a fost aceea că omul, odată mântuit de Hristos, nu este chemat în mod necesar să asculte de Hristos, urmând ca, în astfel de situație, acel om să fie mântuit, însă „ca prin foc” (v. 15). Astfel de credincioși au fost denumiți generic prin expresia „creștin carnal”. Teologia răsplăților a devenit un corolar necesar al învățăturii „creștinului carnal”, pentru că teologii dispensaționaliști și-au pus imediat problema motivării creștinilor la fapte bune și slujire, iar textul din 1 Corinteni 3 li s-a părut cel mai nimerit, pentru că pare să vorbească despre o răsplată dată celor care nu se înregimentează în masa „creștinilor carnali”. Chiar dacă o bună parte a teologilor și predicatorilor dispensaționaliști au abandonat între timp teologia „creștinului carnal”, ei au lăsat în urmă, vie și nevătămată, o teologie la fel de periculoasă, anume teologia răsplăților.
De ce pretindem noi că este periculoasă o astfel de învățătură? Pentru că implicațiile sunt grave și pentru că ea mută focusul și motivația credinciosului în slujirea jertfitoare a lui Dumnezeu de la înțelegerea vredniciei lui Hristos și de la dragostea lui naturală pentru Mântuitorul și Domnul lui, îndreptând-o către eu și „meritele” proprii, către reușitele omului, nu către Domnul tuturor acestor reușite. În felul acesta, Hristos este lipsit de slava care Îi aparține de drept, pentru că tot ceea ce este și tot ceea ce face credinciosul este „din El, prin El și pentru El... A Lui să fie slava în veci! Amin” (Romani 11:36).
HRISTOS SAU RĂSPLĂȚILE?
Noi, creștinii, suntem adesea incapabili să vedem că Dumnezeu este bun, iar ochiul inimilor noastre este rău (Matei 19:15) pentru că, de această parte a Cerului, noi privim lumea și chiar lucrurile lui Dumnezeu ca și cum ar exista ceva bun în noi, în slujirea noastră, în bunătatea noastră, în faptele noastre bune, și, drept consecință, ne așteptăm să existe o „răsplată” pentru că facem toate aceste lucruri. Numai că nu aceasta este mărturia Scripturii. Ea ne învață că, „după ce veți face tot ce vi s-a poruncit, să ziceți: ‚Suntem niște robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem’” (Luca 17:10). Ea subliniază că „orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor (Iacov 1:17).
Apostolul Pavel statuează cu toată claritatea că știe că, „într-adevăr, nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească” (Romani 7:18) și că „prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Și harul Lui față de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toți [apostolii]: totuși nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Corinteni 15:10). De asemenea, el afirmă că „am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Galateni 2:20).
Privind la „meritele” proprii puse în paralel cu vrednicia lui Hristos și gloria prezenței veșnice înaintea Lui, Pavel nu poate spune decât că „lucrurile, care pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El le-am pierdut pe toate și le socotesc ca un gunoi, ca să-L câștig pe Hristos” (Filipeni 3:7-8), pentru că, pentru el, „a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21). Ciudat, el nu vorbește aici despre răsplățile cerești, ci despre Hristos – marea noastră răsplată! Ba mai mult, el a fost dispus să suporte suferințele lui Hristos de dragul acestui Hristos, nu de dragul vreunei răsplăți veșnice. El a fost gata să fie considerat „ieșit din minți”, fiind „constrâns” de dragostea lui Hristos, înțelegând că, dacă „El a murit pentru toți,... cei ce trăiesc nu mai trăiesc pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5:13-15).
Deși ar fi putut înșirui rezultatele slujirii lui, ar fi putut apela la rapoartele lui misionare pentru a-și valida „succesul” în plantarea de biserici, în evanghelizare personală și publică, în ajutorarea săracilor, în îmbărbătarea fraților, în apărarea credinței, în suferință, prigoană și necazuri, Pavel a ales o cu totul altă concluzie a întregii sale slujiri: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, și eu față de lume!” (Galateni 6:14) și „n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2). Orice altceva pălește și dispare în prezența radiantă a Trinității sfinte, a Persoanei și lucrării lui Isus Hristos, Cel ce este „totul și în toți” (Coloseni 3:11).
Don Fortner scria cu multă abilitate și căldură despre starea noastră veșnică:
„În gloria cerului, mărețul nostru Dumnezeu va alunga de la noi toate păcatele și toate consecințele rele ale păcatului. El ne va despărți de orice motiv de întristare. El ne va duce la perfecțiunea mântuirii, și vom vedea împlinirea completă a oricărei dorințe din inimile noastre. Vom fi ca Hristos! Vom fi cu Hristos! Îl vom vedea pe Hristos! Îl vom iubi perfect pe Hristos! Îl vom sluji neîncetat pe Hristos! Ne vom închina lui Hristos neafectați de păcat! Ne vom odihni complet în Hristos! Ne vom bucura de Hristos pe deplin! Îl vom avea pe Hristos în întregime!”
ÎNAPOI LA CONCLUZIE
Așadar, dacă ai lăsa deoparte răsplățile cerești... ce mai rămâne din relația ta cu Dumnezeu? Ce motivații ai mai avea să Îl slujești, să I te închini, să Îl faci cunoscut acestei lumi, să fii transformat după chipul Fiului Său, din slavă în slavă? Dacă ai abandona această atitudine de mercenar, ce ar mai rămâne valid între tine și Hristos? Sau, apăsând și mai tare pedala, ar mai rămâne ceva?
„Cei douăzeci și patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce ședea pe scaunul de domnie, și se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, își aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, și ziceau: ‚Vrednic ești Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute!’” (Apocalipsa 4:10-11)
https://www.magnagratia.org/art39.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu