by Andrei Croitoru
Prima influență majoră în viața oamenilor morți spirituali este lumea. Omul mort spiritual „trăiește” după „mersul lumii acesteia”. Termenul „lume” înseamnă, în primul rând, „ordinea morală aflată în rebeliune voluntară și culpabilă împotriva lui Dumnezeu”[1] și se referă la „masa de oameni înstrăinată și ostilă lui Dumnezeu”. [2] Această semnificație poate fi înțeleasă din multe pasaje în care apostolul Pavel utilizează acest termen (1 Corinteni 11:32; 2 Corinteni 7:10; 1 Corinteni 1:20, 2:12, 3:19; Coloseni 2:8).
Așadar, lumea la care se referă apostolul Pavel este lumea căzută în păcat și ostilă lui Dumnezeu deoarece „zace în cel rău” (1 Ioan 5:19). Această „lume” se află în opoziție totală cu copiii lui Dumnezeu care trăiesc după voia Lui. Problema fundamentală a lumii este că se află în rebeliune față de Dumnezeu. A te conforma lumii înseamnă să te opui lui Dumnezeu. Faptul că „lumii” îi este atribuită această stare de păcat arată, din nou, că moartea spirituală este o „boală universală”. Păcatul nu este particular doar unor oameni, ci a invadat întreaga lume.[3]
Oamenii au reacționat foarte ostil la descrierile pe care Scriptura le face despre „lume” și, deși nu cred că ostilitatea ar scădea dacă ar înțelege conceptul biblic, totuși această ostilitate n-ar avea unele justificări pertinente care se datorează fie incapacității unor creștini de a comunica clar ceea ce spune Scriptura despre „lume”, fie din cauza creionării unui portret spiritual care pur și simplu nu este biblic. „Lumea” nu se referă la totalitatea oamenilor care trăiesc la un moment dat pe pământ, ci se referă la sistemul spiritual corupt, ostil lui Dumnezeu, promotor a tot felul de rele și împotrivitor copiilor lui Dumnezeu. Deși am subliniat că fiecare om face parte din această „lume”, totuși aspectul care trebuie remarcat nu este umanitatea ființelor despre care vorbim, ci corupția profundă a păcatului din ele.
Sunt convins de faptul că definirea greșită a „lumii” a dus la izolarea creștinismului fie în felul extrem văzut în ordinele călugărești, fie în forme mai temperate regăsite chiar în denominațiile protestante și neoprotestante unde se observă o tendință a credincioșilor de a ghetoiza credința creștină sub pretextul separării și sfințeniei. În mod clar, Domnul Isus a explicat că nu se aștepta ca ucenicii să fie luați din lume, dovadă fiind faptul că a dat un mandat divin de răspândire a Evangheliei în toată lumea (Ioan 17:15, Faptele Apostolilor 1:8).
Practic, moartea spirituală se observă când vedem că cei mai mulți oameni refuză să se pocăiască ca să nu se facă de rușine înaintea lumii. În ochii lumii, ceea ce ar trebui să fie cel mai normal act, este privit ca o rușine. Însăși acest fapt demonstrează fără tăgadă repulsia universală a omului față de Dumnezeu. Când părinții sau soții își opresc copiii sau partenerii să se pocăiască, ca să nu fie făcuți de rușine înaintea lumii, nu fac decât să-și evidențieze moartea spirituală. Când oamenii își justifică faptele cu motivul că „așa face toată lumea”, ei își afirmă moartea spirituală. Dorința de a trăi în pace, fiind acceptați de comunitate, nu este păcătoasă, dar atunci când acest lucru devine mai important decât ascultarea de Dumnezeu, înseamnă că avem de-a face cu moartea spirituală.
Când Dumnezeu condamnă, prin Pavel, umblarea „după mersul lumii”, El condamnă, de fapt, trăirea după standardele, valorile, gândirea, obiceiurile, religiile, poftele și scopurile lumii pentru că ele sunt în contradicție cu voia și caracterul lui Dumnezeu. Acest „mers” al lumii constituie revolta ei față de Dumnezeu. Este evident că nu tot ceea ce găsim în lume este total deformat și de aceea ne trebuie o înțelepciune duhovnicească pentru a discerne bine felul în care Dumnezeu vrea să trăim în lume. Preocuparea noastră n-ar trebui să fie niciodată cu privire la ce anume putem prelua din lume și care nu contravine voii lui Dumnezeu, aceasta fiind pentru noi o muncă grea și inutilă, ci ar trebui să fim pasionați de înțelegerea voii lui Dumnezeu și apoi împlinirea ei în toate dimensiunile, domeniile și aspectele vieții.
Nu doar raportarea la standardele, valorile și direcția păcătoasă a lumii arată dușmănia omului față de Dumnezeu, ci și raportarea la lume, în moralitatea oferită de ea. Chiar dacă unele standarde morale ale lumii sunt corecte din punct de vedere extern, totuși ele nu trebuie să constituie standardul la care noi ne raportăm, pentru că doar Dumnezeu este autoritatea care are dreptul să ne definească umblarea. Așadar, faptul că oamenii pot indica o formă de evlavie și moralitate în lume nu este mai mult decât o atenuare a păcătoșeniei și putreziciunii morale, pentru simplul fapt că ea camuflează dușmănia față de Dumnezeu preluând doar unele din standardele Lui, fără de care orice societate s-ar dezintegra cu o viteză imposibil de atenuat.
Recunoști în tine rușinea de a te raporta deschis la standardele și valorile lui Dumnezeu? Este cumva moralitatea ta formată dintr-o selecție personală a unora dintre poruncile lui Dumnezeu și este o încercare de a-ți camufla răzvrătirea față de El? Este adevărat că inima ta nu dorește cu sinceritate să facă doar voia lui Dumnezeu? Dacă aceste lucruri sunt adevărate cu privire la tine, atunci singura ta scăpare este în Domnul Isus Mântuitorul. Nu întârzia să vii la El pentru că lumea și poftele ei trec și pier, dar cine crede în Domnul Isus are viața veșnică (1 Ioan 2:17, Ioan 6:47)!
https://armoniamagazineusa.com/2019/10/28/compania-mortilor-spirituali/#more-56244
