Autoritatea lui Dumnezeu Mat
26 : 36-45
1). Introducere.
Deşi se spune că aranjarea
cărţilor în Biblie nu a fost de inspiraţie divină, este un fapt istoric că au
fost cărturari care au supervizat aranjarea cărţilor în canonul Noului
Testament. De aceea nu este întâmplător faptul că evanghelia după Matei este
prima carte a Noului Testament. Sunt aproximativ 400 de ani
între zilele lui Neemia şi Maleahi şi naşterea lui Isus Hristos în Betleem.
Aici se deschide o prăpastie de linişte, după cum ne arată Biblia.
Cu toate acestea, transpare că această perioadă, a fost una tulburătoare, plină
de evenimente importante. O înţelegere sumară a ei este cel puţin esenţială în
aprecierea Noului Testament. Autorul. Matei a fost un vameş
convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre
Mesia. Ideea părincipală Matei prezintă programul lui
Dumnezeu. Expresia Împărăţia ceruriloreste caracteristică acestei
Evanghelii. Biserica se găseşte în împărăţia cerurilor dar nu
este acelaşi lucru; cu ea de asemenea biserica se află şi în împărăţia lui
Dumnezeu. Matei îl prezintă pe Domnul Isus drept împăratul
mesianic promis de Dumnezeu Israelului (Mat. 1:23; 2:2, 6; 3:17; 4:15-17;
21:5, 9; 22:44, 45; 26:64; 27:11, 27-37). Fiind obişnuit să ţină evidenţe
sistematice, fostul vameş ne dă o cronică foarte ordonată a vieţii şi
misiunii împărăteşti a Domnului Isus. Despre venirea împărăţiei a vorbit
Ioan Botezătorul (Matei 3:1-2). Acelaşi mesaj l-a avut şi Domnul Isus în
debutul misiunii Sale publice (Matei 4:23). Aceiaşi proclamaţie au fost
trimişi să o facă şi cei 12 apostoli ai Domnului (Matei 10:1-7). Evanghelia
lui Matei este singura în care este menţionat cuvîntul: „Biserică”
(16:18; 18:17). Termenul grecesc folosit – eclesia – înseamnă „adunarea
celor chemaţi afară cu un scop”, „mulţimea celor puşi de o parte”. În
Vechiul Testament, Israel fusese „poporul ales al lui Dumnezeu”. Situaţia
aceasta începuse odată cu chemarea lui Avraam şi cu punerea lui deoparte
(Gen 12:1; Deut. 7:6-8). De fapt, Ştefan numeşte naţiunea lui Israel
chiar cu termenul de „Biserică” atunci cînd spune: „El este acela care,
în adunarea Israeliţilor din pustie…” (Fapte 7:38). Evreii fuseseră poporul
„pus deoparte de Dumnezeu”, în Noul Testament, Biserica nu mai este
compusă numai din evrei. În această adunare nu se mai fac distincţii
rasiale (Galat. 3:28). Din ea pot face parte şi evreii şi cei dintre
neamuri. Omul are un statut de fiinţă creată , dar ultima
autoritate din Univers este Dumnezeu Creatorul. Omul prin răzvrătire îşi doreşte
o autoritate proprie ( Turnul Babel : Geneza 11 ), şi ei
doresc să-şi facă un nume şi să nu fie împrăştiaţi. Noi gândim, vorbim,
acţionăm în familie, biserică şi societate. Se poate pune în contrast Omul din
Eden ( primul Adam), care cedează în faţa ispitei cu Hristos ( al doilea Adam )
care rămâne rob în ascultare şi învinge ispita. Autoritatea înseamnă drept,
putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziţii sau de a impune cuiva
ascultare. Noi avem o autoritate derivată. Dumnezeu doreşte Slava Sa.
Valorile absolute din univers ca : Binele, Adevărul, Frumosul, pentru noi
sunt concepte dar se ajunge la o Persoană. Una este realitatea cerului şi
alta este umbra pământului. Deoarece scara de valori este diferită, este
necesară o corectare a imaginii despre aceste valori. Capitolul 26 ne
prezintă evenimentele din viaţa lui Isus : Complotul împotriva lui
Isus; Maria din Betania Îl unge pe Isus; vândut de Iuda; examinarea
ultimului Paşte şi a primei Cine a Domnului; agonia din Ghetsimani;
arestat şi încercat de conducătorii religioşi; renegat de Petru
2). Agonia din Ghestimane Domnul Isus îi ia pe ucenici pentru a se ruga. v.36
Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani şi a zis
ucenicilor: „Şedeţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog.” v.37 A luat
cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, şi a început să Se întristeze
şi să se mîhnească foarte tare. v.38 Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu
este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu
Mine.” v.39 Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi
S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul
acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”
Trebuie să dăm atenţie rugăciunii pe
care o spune Domnul Isus aici. El vorbeşte aici despre un pahar pe care l-ar
vrea departe de El. Paharul reprezintă crucea, iar conţinutul este păcatul
nostru. Mai mult decât moartea şi mai teribila suferinţă de pe cruce este ceva
ce se pare că noi nu înţelegem. Este vorba despre faptul că Domnul Isus, cel
fără păcat, neprihănitul, este făcut păcat pentru noi. Pe cruce, păcatul
întregii umanităţi a fost pus asupra Lui. Şi nu este vorba aici de un sens
judiciar, sau academic, ci este sensul real. Atât de real încât Dumnezeu Tatăl
a trebuit să-şi întoarcă faţa de la El. Nu cred că pentru noi, fiinţe obişnuite
cu păcatul, este posibil să conştientizăm onoarea păcatului aşa cum a simţit-o
Domnul Isus.
Trebuie observat că
Domnul Isus nu cere să evite crucea, ci ca voia lui Dumnezeu să fie făcută.
Cred că este imposibil pentru noi să intrăm în deplina semnificaţie, ceea ce
s-a petrecut în Ghetsimani, dar cred că acolo este locul unde Domnul Isus a
câştigat victoria asupra păcatului. De asemenea, cred că Domnul
Isus a fost ispitit în Ghetsimani la fel cum a fost ispitit în pustie.
Observaţi versetul 42: S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat,
zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără
să-l beau, facă-se voia Ta!”
Domnul Isus acceptă
paharul. Deci cine spune că Domnul Isus a încercat să evite crucea nu spune un
adevăr. El nu a încercat să o evite, ci a fost conştient pe deplin de ceea ce a
însemnat ea. Iar păcatul pe care ea îl reprezenta era groaznic.
Domnul Îi îndeamnă să
vegheze pentru a nu cădea în ispită. Oare care era ispita de care trebuia să se
teamă ucenicii? Cine avea să-i ispitească? Chiar în acele momente Satan era la
câţiva paşi de ei luptând cu Domnul Isus. Cine putea să-i ispitească? Cine ne
poate ispiti? Satan. El este acela care nu s-a temut şi nu s-a ruşinat să-l
ispitească chiar şi pe Domnul. El nu se teme să ne ispitească şi pe noi.
Dar un lucru pe care trebuie neapărat să îl observăm este ascultarea şi
supunerea Domnului Isus faţă de Tatăl: De acum lupta era încheiată. Domnul Isus
câştigase împotriva Satanei şi planul lui Dumnezeu va fi dus la îndeplinire. Probabil
că şi Domnul a petrecut câteva momente de linişte înainte de a le spune
ucenicilor să se trezească.
3). Autoritatea lui Dumnezeu. ( Suveranitatea Lui Dumnezeu ) se manifestă în acţiunile
Salel : Dumnezeu zice şi se face : Gen: 1, 3, 6, 9, 11, 14, 20……..Dumnezeu a
numit : Gen. : 1, 5, 8, 10……El spune o singură dată ş ise face. ( ex Ge. 1:26,
facerea omului ). Dumnezeu dă cele 10 porunci poporului evreu ( şi încă 600 ),
şi cele 2 porunci din Noul Testament, ( Mat. 22: 37-40 ). sau Matei, cap.
5 – 7 ( Fericirile). În Vechiul Testament, lucrarea profeţilor este
ultimul avertisment, pentru că aveau Legea lui Moise. În istorie vedem Istoria
mântuirii – Mesia – Crucea, ca rezolvarea a păcatelor, dar şi în domeniul
laic. Psalmi 47:8 Dumnezeu
împărăţeşte peste neamuri, Dumnezeu şade pe scaunul Lui de domnie cel Sfânt. El
orchestrează istoria. Perimetru mântuirii înseamnă : Har – Cristos – Crucea, şi
omul – păcatul şi Harul. Iosua 1:8 Cartea aceasta a
legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să
faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale,
şi atunci vei lucra cu înţelepciune.
Atunci când vorbim de
autoritatea lui Dumnezeu, vorbim de Dumnezeu Atotputernic.
Pentru înţelegerea conceptului de suveranitate al
lui Dumnezeu este important să privim şi o parte din atributele lui Dumnezeu
prim prisma unor teologi biblici, fiindcă autorii le înţeleg uşor diferit.
Făcând acest lucru vom observa faptul căci conceptul de suveranitate este cel
mai important dintre ele. Dumnezeu este acela care a stabilit să se
descopere umanităţii. După ruptura relaţie din Eden, fiinţa umană nu ar
mai fi fost niciodată capabil să refacă de unul singur relaţia de tip „eu
– Tu” dintre făptură şi Cel care l-a creat. Revelaţia a venit pe două
căi: Revelaţia Naturală şi revelaţia Specială în Cuvânt. Descoperindu-se pe
Sine, susţine Calvin, Dumnezeu se adaptează valorii şi inteligenţei omului, El
prezintă o auto-înfăţişare pe care noi suntem capabili să o înţelegem.
Autoportretul creionat de Dumnezeu despre El însuşi ne descopere calităţile
Sale. Atributele sunt calităţi permanente. Ele nu pot fi pierdute sau
dobândite. Ele înseamnă ceea ce este Dumnezeu. Mai
precis sunt descoperite omului doar o parte din atributele lui Dumnezeu,
fiindcă fiinţele finite nu pot să cunoască niciodată infinitul. „Dacă în
adâncul fiinţei Sale nu poate fi pătruns, noi putem totuşi cunoaşte cele din
jurul Lui, Îl putem întrezării cu mintea pe Dumnezeu din lucrările
Sale”(Rom.1:20). O
calitate deosebită ce Îl caracterizează pe El este dragostea. (vezi 1. Ioan,
4:4-8, 16). Iubirea este forma în care el şi-a descoperit propria
apropiere şi arată adâncul legăturii Sale cu omenirea. Dragostea a fost
calitatea care a stat de fapt la baza revelaţiei unui Dumnezeu sfânt, raportată
la omenirea căzută în păcat. Nu putem cunoaşte dragostea lui Dumnezeu în
mod exhaustiv. Mintea omenească este limitată, ştiinţa Lui este prea mare ca
judecata omului s-o poată cuprinde. (Ps. 139:6.). Nici în viitor,
când vom fi eliberaţi de păcat, nu vom putea avea o cunoaştere deplină.
Atributele lui Dumnezeu sunt de neînţeles datorită măreţiei Sale necuprinse.
Factorul care ne face să pricepem atributele lui Dumnezeu este lumina pe care o
primim asupra cuvântului Său. (2.Petru.1:19). Dacă avem ca punct de
pornire descoperirea lui Dumnezeu, destinată unei lumi în păcat, se va face
lumină în privinţa problemelor spirituale.
Teologii împart
atributele lui Dumnezeu în aproximativ două mari categorii: comunicabile în
sensul de a le avea şi experimenta şi noi în mod parţial şi necomunicabile, pe
care nu le avem nicidecum, doar având cunoştinţă despre ele.
Dumnezeu posedă atribute pe care nu le înţelegem cum ar fi: natura Triunică,
suficienţa de Sine, veşnicia, existenţa în Sine, dar pe altele le
pricepem mai bine, de exemplu mila , harul, credincioşia, înţelepciunea, pentru
că în mod parţial le-am primit şi noi.
O altă calitate al
lui Dumnezeu este viaţa. Miracolul vieţii, a vieţii biologice a suscitat
interesul tuturor categoriilor de oameni. De la omul simplu, până la omul de
ştiinţă care şi-a dedicat viaţa pentru a studia şi cerceta misterul vieţii,
toţi au fost interesaţi de acest subiect. Dar Biblia vorbeşte de viaţă în
special cu referire la domeniul spiritual, o viaţă dincolo de moarte, o viaţă
pe care numai o relaţie corectă cu Dumnezeu o poate da. De asemenea
El, Creatorul este acela care susţine universul. Şi noi avem viaţa
fizică, dar ea este limitată, iar viaţa veşnică o avem doar în El.
(Fap.17:27). „Henry susţine că toţi părinţii bisericii, toate crezurile care se
referă la natura lui Dumnezeu, afirmă că El este creatorul şi cel care păstrează
în mod puternic universul”.
Pentru om moartea este o barieră ce trebuie trecută. “Dacă dorim să înţelegem
viaţa, trebuie să ne eliberăm de moartea spirituală, dacă admitem că nemurirea
este destinul ce ne-a fost hărăzit”.
3). Domnia lui Cristos şi relaţia
Sa cu Biserica Crştinismul îl înţelege pe Cristos ca Stăpân şi
Rege peste Împărăţia Cerurilor, o împărăţie care face parte din altă lume
(Ioan.18:36). Termenul din Noul Testament, kurios, este
echivalentul lui Yahweh din Vechiul Testament. Noul Testament întrebuinţează
numele în legătură cu Cristos. Prima formulă a Crezului Apostolic a fost
probabil „Isus este Domnul” (Fap.10:36). Cristos are şi alte Nume care
reprezintă funcţii ale Sale ca : Fiul Omului, (Mat.9:6), Salvator, (Isaia
59:20), Mare Preot, (Ps.110:4), Miel (Fap.8:32), (Leu Apoc.5:5). Pavel
pune în contrast propovăduirea cu credinţă a Domnului Isus şi negarea a
domniei Lui.(1.Cor.12:3). Pavel declară că „spre gloria lui Dumnezeu” Isus cel
înviat este Domn (Filip. 2:9, şi urm). În Vechiul Testament psalmul 110:1
anticipează domnia, înălţarea şi şederea Sa la dreapta Tatălui. Este
greşit ca privind Trinitatea să imaginăm o subordonare în calitate sau esenţă,
eroare găsită şi la părinţii bisericii. Scriptura oferă indicii despre o
subordonare a persoanelor Trinităţii doar în lucrare nicidecum în
esenţă. Este vorba despre lucrarea Fiului şi a Duhului Sfânt (Ioan.15:26). Când
vorbeşte despre Isus, „Clement din Alexandria pune accentul pe subzistenţa
personală a Logosului, unicitatea cu Tatăl şi existenţa lui eternă, dar îl
prezintă ca raţiune divină şi subordonat Tatălui”.
Termenul de Domn nu
s-a întrebuinţat în mod predominant în vremea existenţei pe pământ al lui Isus.
Discipolii au realizat pe Isus ca Domn în mod gradat prin descoperirea de
Sine a Lui într-o manieră progresivă. Domnia lui a fost expusă în mod complet
abia prin învierea S-a din morţi. În referinţa din (Evr.
2:3), ce îl prezintă pe Isus cel istoric. În realitatea spirituală a
Împărăţiei lui Cristos cele două concepte de Domn pământesc şi Domn ceresc se
identifică. Ideea că Isus este Domn înţeleasă ca o formulă de politeţe,
este combătută chiar de Isus în persoană, în ( Mat.7:21). Isus
însuşi trimiţându-şi ucenicii în lume prezintă statutul de Domn. Un argument în
plus este faptul că Evanghelia după Matei este etichetată ca şi
evanghelia Regelui. Pavel
nu face distincţie între theos şi curios, diferenţe
ce nu existau în lumea contemporană a creştinismului primitiv. Pavel (Romani
3:23), ne învaţă că toţi dispreţuiesc gloria Lui Dumnezeu, iar dreptatea Lui
stă chiar în decizia de a afirma această glorie. (Rom. 3:24-25).
Cărţile Noului Testament, Biserica, primii creştini văd o succesiune firească a
domniei lui Cristos. Noul Testament îi acordă Cristosului înviat termeni
care în Vechiul Testament erau destinate lui Yahwe (Rom 10:13), (Evr 1:10).
Autoritatea divină se concentrează în Fiul Mesianic. Duhul Sfânt a
înzestrat Biserica cu puteri şi virtuţi care anticipează o epocă
viitoare. Biserica actuală nu îi permite lui Cristos să funcţioneze
ca Domn, în mijlocul ei şi acesta este scandalul eklesiologiei secolului XX.
Cuvântul nu este pus în practică şi această chestiune nerezolvată este una din
cauzele pentru care bisericile funcţionează fără eficacitate Fiecare cult
are neajunsurile sale. Biserica catolică o face prin papalitatea, considerată
infaibilă şi prin doctrina justificării parţiale şi ierarhie. Ecumenismul
protestant modern care politizează creştinismul, pluralismul teologic,
indiferenţa faţă de evanghelizare, subiectivismul carismatic cu indiferenţa sa
faţă de preocupările teologice dominante, fiecare în mod fragmentar şi în
acelaşi timp toate la un loc, refuză pe Cristos de a fi Domn peste
Biserică. O
teologie eronată va da naştere totdeauna la o practică şi o
închinare greşită. După nouăsprezece secole de propovăduire a Evangheliei,
Cristos este încă un om dispreţuit şi părăsit. El este vestit şi
preamărit de prea puţini oameni. Pasivitatea este elementul care caracterizează
creştinismul actual. Suveranitatea divină şi libertatea umană, denumită
evanghelicalism, implică o luptă spirituală între Suveranitatea lui Dumnezeu şi
autonomia omului. Dumnezeu este privit ca şi un spectator al evenimentelor de
către unii creştini. Ei
uită de prea multe ori că lupta spirituală este şi a lor. Teologia
adevărată şi biblică ce gravitează în jurul vieţii lui Isus îndeamnă la
Evanghelizare. Lumea noastră are o nevoie disperată de a o pricepe şi de a o
experimenta. Scriptura
ne învaţă că nu este permis să facem compromisuri. În Fapte (17:15), Pavel la
Atena, dovedeşte că el şi-a adaptat stilul de exprimare, dar niciodată
chemarea. El nu a compromis niciodată mesajul Evangheliei pentru a fi în
spiritul vremii sale. Adaptarea mesajului astăzi este cea mai grosolană formă
de secularizare, dar noi nu trebuie să predicăm pentru gusturile
ascultătorilor. Asistăm
la momente când lumina nu mai este lumină, iar sarea îşi pierde gustul.
Creştinii care acceptă că autoritatea şi supunerea biblică este necesară, o fac
pentru că ei au mărturisit că Isus Cristos este Domnul. Domnia
Lui nu a fost doar una temporară, iar atunci când ne referim la
Cristos îl definim ca punctul focal al istoriei, în jurul Său gravitând toate
evenimentele. Adevărata dezvăluire a lui Cristos ca Rege s-a împlinit doar
conform cu îndeplinirea lucrării lui Cristos. Învierea Lui ia înălţat pe
ucenici la o certitudine şi credinţă indiscutabilă în Domnia Sa (Ioan
20:28). Petru a discutat despre Domnul Isus şi înainte (Fap.1:21) şi după
Rusalii (Fap.2:36). Iluminat de Duhul Sfânt, Pentru apostolul Pavel
Isus este Domn. În contextul cinei, Pavel face referire la ce a căpătat
de la Domnul (1.Cor.11:23). La fel şi primii credincioşi vorbitori de
limba aramaică îl cinsteau pe Isus ca Domn. În cadrul „Marii
Trimiteri” Domnul înviat din morţi, vorbeşte despre Împărăţie Lui
universală şi neîntreruptă. (Mat.28:18). În
Evrei 1:1-4. Isus Hristos este : moştenitor al tuturor
lucrurilor, stă la drepta lui Dumnezeu într-o poziţie de autoritate şi putere,
este oglindirea Slavei Lui, ţine toate lucrurile, a făcut curăţirea păcatelor,
a moştenit un Nume mai presus de orice Nume.
În Numele lui Isus se
va aplica orice genunchi, orice linbă să mărturisească că Isus este Domnul, El
dă viaţă veşnică, a înviat din morţi, Hristos este : diferit faţă de alţi
proroci, prospăt, îndrăzneţ, puternic în fapte şi cuvinte,. El are autoritate
de Fiu, Mântuitor, Domn, Judecător. El este Capul Bisericii. Isus Hristos
se supune autorităţii lui Dumnezeu şi agonia din Grădina Ghestimane ne arată
atât latura divină al lui Isus cât şi latura umană ( groaza păcatului ).
4). Autoritatea omului. Mandatul omului este limitat.El a fost destinat să
stăpânească pământul, să-l umple şi să se înmulţească. Geneza
1:28 Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi,
înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării,
peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”. De
asemenea omul numeşte vieţuitoarele : Geneza 2:20 Şi
omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor
câmpului; dar, pentru om, nu s-a găsit nici un ajutor, care să i se potrivească.
Omul a ieşit de sub autoritatea lui Dumnezeu atunci când s-a
răzvrătit., şi a vreau să fie ca Dumnezeu.
Credinţa este
un dar de la Dumnezeu şi prin neascultare o poţi refuza, iar prin ascultare o
primeşti. Autoritatea omului este una derivată : Matei
28:19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile,
botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20
Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi
în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. Omul
are libertate de mişcare : David a dorit să construiască o casă lui
Dumnezeu dar nu a fost lăsat fiindcă avea mâinile mânjite de sânge, dar i s-a
permis să adune materialele de construcţie şi « Casa lui Dumnezeu »
(Templul ), au fost construite de fiul său Solomon.
5). Concluzii. Este
necesară o aplicare a Mesajului Divin. De asemenea există o rezistenţă la
primirea acestui mesaj dar şi o poruncă valabilă pentru toţi oameni.
Faptele Apostolilor 17:30 Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de
neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se
pocăiască; Omul are un statut de fiinţă creată, dar pe care îl neagă
şi încearcă să-şi depăşească limitele în afara perimetrului oferit de Dumnezeu.
Pe de altă parte omul funcţionează corect doar în armonie cu Creatorul său.
Dumnezeu îşi
descopere calităţile Sale, cea mai importantă fiind dragostea care raportată la
păcat dă viaţă vecinică. Dar dincolo de dragoste este puterea de a iubii o
fiinţă care l-a trădat. Puterea lui Dumnezeu este atributul care stă la baza
celorlalte atribute divine. A fi puternic, în semnă a fi suveran.
Supremaţia lui Dumnezeu presupune faptul că El realizează tot ceea ce
doreşte să înfăptuiască. Acest lucru este deosebit de important dacă ne gândim
la Lucrarea Sa de răscumpărare. Teologi biblici ca Henry, Grudem,
Erickson Boice, percep atributele lui Dumnezeu cu mici diferenţe,
dar le poţi concentra într-un întreg. Dacă privim în ansamblu atributele lui Dumnezeu,
Scriptura ne reveleză un Dumnezeu puternic.
Pentru un creştin adevărat
Isus Cristos nu poate fi decât Domn. Biblia îl prezintă pe Cristos Ca
Domn al Bisericii. Sunt numeroase referinţele în acest sens, mai puţin în
Vechiul Testament dar mai multe în Noul Testament. Cristos are şi alte Nume
care reprezintă funcţiile Sale. Calitatea de Mare Preot, Miel, Leu sau
alte funcţii pe care le însumează Cristos nu diminuează calitatea de Domn.
Domnia este una terestră, cel puţin teoretic în lumea creştină, dar El este
Domn peste Împărăţia Cerurilor, calitate ce I-a fost delegată de Dumnezeu.
Cristos este o Persoană din Trinitate. Faptul că nu este recunoscut de lume şi
chiar în multe biserici nu are calitatea de Domn, este de fapt o carenţă
spirituală şi denotă neînţelegerea sau neacceptarea adevărurilor din
Scriptură. Pasivitatea majoritară a creştinilor face ca Evanghelia să nu fie
vestită, sau mesajul să fie compromis prin denaturare. Dar în final Cristos ca
Rege va judeca lumea. Relaţia lui Cristos cu Biserica este o relaţie incompletă
din punctul de vedere al funcţiei de Domn ce o are Cristos. Relaţia lui Cristos
cu Biserica este o relaţie în desfăşurare, neîmplinită în totalitate. Henry
acuză creştinismul secolului XX, de faptul că în realitate Cristos nu este domn
în viaţa Bisericilor.
Bibliografie
Ardelean
Viorel. Lucrarea de licenţă pr 2003 Suveranitatea lui Dumnezeu
Alister
McGrath , Un nor de Martori, Editura LOGOS.
Cluj 2001.
Bria
Ion, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică , Colecţia „ Didaskalos”
Bucureşti 199
DRUMMOND A. LEWVIS, Mesajul
Crucii, O Teologie Contemporană a evanghelizării.Editura
I.B.E.Oradea 2001
Evanghelizării.
Editura Institutului Biblic „Emanuel” Oradea 2001
Erickson
Millard , „Teologie Creştină” . vol 1
GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY” An
Introduction to Biblical Doctrine. Inter- Varsity- Pres, Leicester England.
Zondervan Publishing House. Copyright 1994 Grand Rapids, Michigan, USA.
K. Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate,
vol.5
Sait. Itinerar Biblic. http://www.twrro.ro/attb/
John Piper, Supremaţia lui Dumnezeu in Predicare
Juhn F. MacArthur, Când sarea îşi pierde gustul,
John Stott, Să înţelegem Biblia
Louis Brekhof , The History of Christian Doctrines
Montmogery
James Boice, Fundamente ale Credinţei Creştine, Editura
Institutului Biblic„Emanuel” Oradea , 2000.
Merrill C. Tenney, Studiul Noului Testament, Imprimeria
de Vest Oradea 1992
Packer J. I. „Evangelism
and the sovereignty of God”,
Ardelean Viorel
SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI
pag 129
O scurta mărturisire de credinţa scrisa
de Beniamin Cocar –
doctor in teologie, Detroit
