Marcăm 30 de ani de
la căderea zidului Berlinului, destructurarea comunismului în Europa de Est și
precipitarea sfârșitului URSS. Dar ce a cauzat implozia sistemului care controla
majoritatea Eurasiei, încercând să distrugă religia, în special creștinismul?
Unii arată spre Gorbaciov, Reagan sau Thatcher ca
principalii factori. Alții privesc la impactul
diplomatic al Conferinței de la Helsinki din 1975 și al Cartei 77. Alții cred
că acest colaps era inevitabil din cauza înapoierii tehnologice și
administrative al economiilor dirijate, o problemă de modernizare întârziată. Alții,
ca Francis Fukuyama, afirmau că Occidentul a câștigat pentru că era „de partea
bună a istoriei”, care favoriza descentralizarea deciziilor în economia de
piață și în politică (democrația).
Fiecare factor a
jucat un rol important, dar niciunul nu poate explica de ce a fost exact atunci
momentul când aceste revoluții ale spiritului uman au triumfat. Prin ignorarea
realității răului, interpretările seculare nu au reușit să explice pe deplin
revoluția spirituală mai adâncă, necesară pentru a se opune
marxism-leninismului ca doctrină și ca etică. Esența comunismului era
omnisciența și omnipotența omului, nutrind speranța de a așeza cerul pe pământ
și a oferi mântuire printr-o mișcare politică. Această ideologie utopică a
trebuit să fie confruntată cu adevăruri spirituale, nu doar cu politici
seculare ce și-au uitat propriile rădăcini morale. Mulți autori au arătat
rădăcinile spirituale ale revoluțiilor care au răsturnat comunismul, precum și
rolul esențial al bisericilor.
POLONIA - Începutul Sfârșitului
Cel mai neașteptat eveniment al secolului al XX-lea a
fost căderea non-violentă a Imperiului Sovietic. Gorbaciov, ultimul lider al
imperiului, a recunoscut că acest lucru ar fi fost imposibil fără papa Ioan
Paul al II-lea. Generalul Jaruzelski, ultimul lider comunist al Poloniei,
spunea că vizita papei la Varșovia în 1979 a fost detonatorul care a pornit o
revoluție, din Polonia până la Moscova. Pentru Vaclav
Havel, pelerinajul papal din 1979 a fost „un miracol”, mai
important decât tot ce făcuseră alți lideri internaționali până atunci.
Când Karol Wojtyla a devenit papa Ioan Paul al II-lea
în octombrie 1978, conducerea comunistă poloneză a avut motive să se teamă. Îl cunoșteau bine. Cu 20 de ani înainte, îl susținuseră la nominalizarea ca
Arhiepiscop al Cracoviei. Îl cunoșteau ca inteligent, plăcut, destupat, deschis
spre compromis, dar fără a fi implicat politic. Ei considerau că îi lipseau
calitățile organizatorice și de conducere și că va fi ușor de influențat. Comuniștii
au promovat candidatura lui. Mai târziu, generalul Jaruzelski a recunoscut cât
de mult îl subestimaseră colegii săi comuniști pe Wojtyla. „Duhul Sfânt
lucrează în moduri misterioase”, a glumit odată papa.
Lui Wojtyla îi era
teamă de politică la început, spun prietenii săi. În anii ’70, el a înțeles că
totul era politic într-un stat totalitar. El s-a format într-un climat modelat
de cardinalul Wyszynski care, întemnițat în 1953 de comuniști, și-a petrecut
anii din pușcărie scriind cărți și plănuind o strategie națională de reînnoire
pastorală. După eliberare, în 1956, Wyszynski a lansat „Marea Novenă”, o
inițiativă de reînnoire spirituală întinsă pe durata a 9 ani, ce culmina în
1966 cu aniversarea unui mileniu de creștinism în Polonia. În fiecare an, o
temă (credința, cele 10 porunci, familia, viața morală, dreptatea socială etc.)
era predicată în toată țara. În anul milenial, cardinalul a reunit mulțimi de
sute de mii în toată țara într-o devoțiune publică fără precedent față de
Biserică și reaprinzând idea unei națiuni înrădăcinate în creștinism. Marea
Novenă a fost un reper major în lupta împotriva comunismului.
Modul în care Wojtyla
se raporta la politică e ilustrat și de strădania de a construi o biserică în
Nowa Huta, un oraș construit de comuniști pentru muncitorii de la Oțelăriile
Lenin în anii ’50. Presupunându-se că muncitorii sunt atei, nu s-a prevăzut
nicio biserică în planul orașului. Dar muncitorii au gândit altfel. Iar
Wojtyla, episcopul lor, s-a luptat pentru dreptul lor de a avea o biserică. An
după an, el și alți preoți au ținut slujbe pe câmp, iarna sau vara, unde
biserica trebuia să fie construită. Au fost ridicate cruci în acel loc.
Noaptea, ele erau demolate cu buldozerul, dar reapăreau câteva zile mai târziu.
În final, autoritățile au fost de acord să permită construirea unei biserici în
afara orașului. Wojtyla a acceptat compromisul. După 20 de ani, în mai 1977,
Wojtyla a consacrat Biserica Arca, un simbol al bisericii care mântuiește
oamenii din furtunile regimului comunist.
Anul următor, Ioan Paul al II-lea a transmis din
Biserica Sf. Petru un mesaj care a inspirat frică în
inimile liderilor comuniști: „Nu vă fie teamă. Deschideți larg ușile pentru
Hristos. Pentru puterea Sa mântuitoare, deschideți granițele statelor,
sistemele politice și economice, domeniile vaste ale culturii, civilizației și
dezvoltării. Nu vă fie teamă. Hristos știe ce e în inima omului”. Regimul
de la Varșovia știa că are un inamic puternic la Roma, capabil să stârnească
sentimente de reverență și patriotism în națiunea poloneză, să dărâme
minciunile comunismului, să promoveze un universalism autentic și o alternativă
politică bazată pe faptul că omul e creat după imaginea lui Dumnezeu și pe o
democrație care să reprezinte vocea poporului.
Ioan Paul al II-lea a adus cu el patru valori: o
respingere a diviziunii „Yalta” între Est și Vest; o credință că Vestul
și Estul aparțin împreună în Europa, la fel cum corpul respiră cu doi plămâni;
un patriotism polonez, dar nu unul îngust, ci unul internaționalist, care
credea că suferința Poloniei, „crucificată între doi tâlhari” (Rusia și
Germania, n.red.), va avea valoare de răscumpărare pentru toată lumea; faptul
că apropierea mileniului trei trebuie să fie ocazia reînnoirii spiritului uman,
bazat pe „adevărul despre om”.
El a vizitat Polonia
în 1979. A predicat 32 de predici în 9 zile, despre respectul pentru drepturile
omului, dreptul unei țări de a avea libertate, despre rolul Bisericii în
a ajuta bărbații și femeile să fie devotați unii altora, familiilor lor și
întregii societăți. Această vizită, prima din multe, a fost văzută ca începutul
sfârșitului sistemului imperial conceput de Stalin la Yalta. Ce Václav Havel a
descris ca „un miracol” s-a dovedit a fi un cutremur politic, psihologic, moral
și spiritual, un moment în care milioane de polonezi au decis să trăiască „ca
și cum ar fi” liberi. În decurs de un an, unii dintre ei au materializat
această convingere într-o mișcare de solidaritate numită Solidarność -
sindicatul Solidaritatea.
Timothy Garton Ash, profesor la Oxford
LITUANIA - CRUCI ALE REZISTENȚEI
Nimeni nu știe precis când primele cruci au apărut pe
Kryžių Kalnas, sau Dealul Crucilor, în nordul Lituaniei. Nu departe de granița cu Letonia, sute de mii de cruci de toate formele și
mărimile acoperă acest delușor sacru, care a supraviețuit eforturilor repetate
ale autorităților de a elimina „ignoranța” și „fanatismul”.
Primele atestări apar
în 1850, dar mulți spun că primele cruci au fost ridicate de cei ce plângeau
victimele represiunii țariste, cu ocazia răscoalelor din 1831 și 1863. Lituanienii
au suferit represiuni și în timpul ocupației sovietice. Sute de mii au fost
deportați de Stalin în Siberia între 1944 și 1952, lăsând în urmă sate întregi
părăsite. În 1956, lituanienii au început să revină. Au ridicat noi cruci pe
deal ca mulțumire pentru revenirea lor, în amintirea suferințelor și pentru a-i
comemora pe cei care nu s-au reîntors. Dealul a devenit un loc de rugăciune.
Inscripții pasionate și anti-sovietice decorau crucile, făcând acest deal un
martor al suferinței și al oprimării.
În 1961, autoritățile
au adus buldozere pentru a rade totul. Crucile de lemn au fost arse, cele de
metal, date la fier vechi, cele de piatră, îngropate. Dealul a fost declarat
zonă interzisă și accesul monitorizat. Dar sub acoperirea întunericului, cruci
noi continuau să apară, la început mici, apoi tot mai mari.
Autoritățile au
încercat măsuri mai drastice. Din nou în 1973, apoi în 1975, dealul a fost
complet ras și acoperit cu resturi și gunoaie. S-au făcut proiecte de a inunda
zona, de a bloca străzile și de a transforma dealul într-o zonă inaccesibilă. Toate
au eșuat în timp. Localnicii și pelerini din toată țara au riscat consecințe
drastice, reconstruindu-și sanctuarul, noaptea.
Într-un final, în 1985, guvernul a abandonat lupta și
pacea s-a coborât peste Dealul Crucilor. Patru ani mai târziu, s-a pornit revoluția
pentru a răsturna oprimarea sovietică. Iar în 1991, Lituania a obținut, în
sfârșit, independența.
Astăzi, delușorul de doar 10 metri înălțime este o
pădure cu sute de mii de cruci, o declarație de speranță în fața tiraniei.
GERMANIA DE EST (RDG) - MIRACOLUL DIN
LEIPZIG
Acum 30 de ani, un
eveniment remarcabil a avut loc în orașul est-german Leipzig, inspirând
milioane să iasă în stradă în toată țara și să dărâme Zidul Berlinului după o
lună. Biserica Sfântul Nicolae a fost punctul de pornire
pentru mișcarea de rezistență pașnică împotriva regimului comunist. Ea a fost
fondată pe la 1165, la joncțiunea unor rute comerciale și numită după patronul
neguțătorilor. Luther a predicat acolo, iar Johan Sebastian Bach a fost
organist și conducător al corului între 1723 și 1750. Multe dintre creațiile lui au fost auzite prima dată aici. Îngerul păcii de
deasupra altarului a fost pictat cu secole înainte ca serviciile de rugăciune
pentru pace să înceapă, în fiecare luni seara, în 1982.
O mișcare de protest
contra înarmării și pentru dreptate și drepturile omului a început să se
dezvolte în Germania de Est. Biserica a devenit focarul acestor nemulțumiri.
Credincioși și necredincioși s-au rugat, au discutat și au studiat relevanța
actuală a profeților Vechiului Testament și a învățăturilor lui Isus. Biserica
a fost singura instituție din RDG care părea să ofere protecție față de Stasi
(poliția secretă est-germană, echivalentul Securității, n.red.)
Pastorul bisericii,
Christian Führer, a profitat de ocazie pentru a vorbi unei audiențe atente
despre Predica de pe Munte. El i-a susținut public pe cei care doreau să
emigreze. Dar la finalul verii anului 1988, o idee și mai radicală începea să
prindă contur: a sta și a milita pentru o Germanie liberă și democratică. În
februarie 1989, poliția a împrăștiat un protest pentru democrație și libertate.
Dar Friedensgebete (rugăciunile pentru pace) au continuat să
crească și, până în primăvară, autoritățile deja vedeau aceste întâlniri de
rugăciune ca pe o amenințare.
În toamna 1989,
mișcarea era la apogeu. Biserica Sfântul Nicolae a continuat
să fie deschisă pentru toți: închinătorii adevărați, nemulțumiții, curioșii,
poliția secretă și colaboratorii ei, toți adunați sub brațele întinse ale lui
Hristos cel răstignit și înviat. Flori decorau ferestrele bisericii, lumânări
apăreau în jurul clădirii, ca semne mute de speranță. Prin toate lucrurile, un
spirit de pace se făcea simțit. Unii cereau libertatea de a emigra, alții își
afirmau angajamentul de a rămâne. Autoritățile au pus presiune pe conducătorii
bisericii să anuleze aceste întâlniri de rugăciune. Poliția a înconjurat
biserica și a început să efectueze arestări. Dar, în ciuda arestărilor, tot mai
mulți vizitatori se îndreptau lunea spre biserică.
Pe 25 septembrie,
pastorul Wonneberger a criticat violența instituțiilor statului în predica sa
și a cerut schimbări democratice prin mijloace pașnice. La sfârșitul predicii,
până la 8 000 de oameni au pornit pe centura orașului. Lunea următoare, 20 000
au mărșăluit spre biserica Sfântul Toma, de cealaltă parte a
orașului, unde erau așteptați de forțele de ordine, cu scuturi, căști și
bastoane. 7 octombrie marca aniversarea a 40 de ani a Germaniei de Est, o
ocazie pentru proteste larg răspândite. Poliția a intervenit, arestând mulți
protestatari.
Pe 9 octombrie, 1 000
de colaboratori ai Stasi au fost trimiși la Sfântul Nicolae pentru
a „preveni provocările”. După-masa, biserica era deja plină și cei mai
întârziați umpluseră șapte alte biserici în centrul orașului. După rugăciuni,
cei 2 000 de enoriași au ieșit din biserică ținând lumânări, fiind întâmpinați
de alți 10 000 de protestatari pentru pace afară. Forțele de ordine s-au
apropiat de mulțime, încercând să creeze provocări, dar nimeni nu și-a permis
să le răspundă cu violență.
Pfarrer Führer a
descris ce s-a întâmplat: „Dacă ții o lumânare, ai nevoie de două mâini. Trebuie
să previi stingerea lumânării, nu poți ține o piatră sau un baston în mână. Iar
miracolul s-a produs. Spiritul de non-violență al lui Isus a cuprins mulțimea. Forțele
de ordine au fost atrase, angajate în discuții, iar apoi s-au retras. A fost o
seară în spiritul Domnului Isus, pentru că nu au fost câștigători sau învinși,
nimeni nu a triumfat față de celălalt, nimeni nu și-a pierdut onoarea.”
Șeful Stasi spunea: „Ne
pregătiserăm pentru orice, în afară de rugăciuni și lumânări.”
În lunea ce a urmat,
150 000 de protestatari au mărșăluit disciplinați prin oraș. Săptămâna
următoare, erau deja 300 000. O mișcare inspirată de rugăciune, de învățăturile
lui Isus și de curajul liderilor Bisericii de a lua o poziție fermă pentru
adevăr și dreptate se răspândea în toată RDG. În ciuda afirmației încrezătoare
a lui Eric Honecker la aniversarea RDG, pe 7 octombrie, că Zidul Berlinului va
rezista încă 100 de ani, Zidul a mai rezistat doar o lună. Puterea dragostei,
adevărului și dreptății a triumfat asupra expresiei de cărămidă a diviziunii,
minciunii și nedreptății.
URSS - Soljenițîn, Cel ce spune
adevărul
Cu mult înainte de
1989, un scriitor rus se ridica din gulagul sovietic ca o voce a adevărului ce
demasca nedreptatea. Lui Aleksandr Soljenițîn i se atribuie meritul de a fi cel
mai mare critic ce a demolat argumentele morale și intelectuale ale
comunismului. În 1962, acest scriitor, până atunci necunoscut, a publicat o
nuvelă, O zi din viața lui Ivan Denisovici. Tonul ei provocator a
cauzat senzație în URSS și în întreaga lume, făcându-i pe mulți cititori
sovietici să creadă că cenzura autorităților a fost ridicată. Nuvela descria în
limbaj clar și direct nedreptățile îndurate zilnic de un simplu prizonier, unul
dintre miile de prizonieri din lagărele de muncă din URSS.
Născut în 1918,
Soljenițîn a crescut ca susținător al Marxism-Leninismului. În al Doilea Război
Mondial, a fost comandantul unui batalion de artilerie, decorat de două ori
pentru curaj. Dar în 1945, a fost arestat pentru critici la adresa lui Stalin
și a Armatei Roșii în scrisori trimise unui prieten din școală. A fost
condamnat la 8 ani de muncă forțată într-un lagăr. Acolo, el a înțeles
realitatea terorii și minciunilor regimului sovietic. O zi a
fost scrisă la 6 ani după „reabilitarea” lui, ca o datorie față de umbrele
camarazilor săi din lagăre, fiind prima dintre numeroasele nuvele, piese de
teatru, eseuri, poeme și povestiri ce urmăreau demascarea sistemului care a
întemnițat și a ucis milioane de oameni.
Trecut pe lista neagră de către cenzura statului,
Soljenițîn a terminat două mari nuvele autobiografice, Primul cerc și Pavilionul
canceroșilor, bazate pe experiențele sale din gulag (lagărele de muncă
forțată, n.red.) și pe tratamentul reușit al cancerului său
abdominal în Tașkent. Refuzate la publicare în URSS din cauza criticii la
adresa societății sovietice și a crimelor regimului, ele au fost scoase
clandestin în Occident, unde au ajuns extrem de vândute.
Soljenițîn a fost
exclus din Uniunea Scriitorilor patronată de stat, și a devenit un paria,
alături de alți scriitori independenți ce au pionierat un format de publicare
clandestină numit samzidat: poeme, nuvele, povestiri și manifeste
politice, circulate în secret și adesea trimise și în afara țării. La finalul
anilor 1960, acești scriitori, alături de profesori, avocați, oameni de știință
și ingineri, au format Mișcarea Disidentă, al cărei lider neoficial
a fost laureatul premiului Nobel în fizică, Andrei Saharov. Ei promovau
libertatea de expresie și schimbarea politică pașnică a URSS.
În 1970, Soljenițîn a
primit premiul Nobel pentru Literatură, pentru „forța etică cu care el a
urmărit tradițiile indispensabile ale literaturii rusești”, atrăgând
critici oficiale din partea Sovietelor ca fiind „clar dictat de considerente
politice speculative, nu de merit literar”. Teama de a nu fi primit înapoi
în țara sa l-a oprit să călătorească în Suedia ca să primească personal premiul.
După 3 ani,
Soljenițîn a trimis clandestin în afara URSS capodopera sa în 3 volume, Arhipelagul
Gulag, o provocare directă la legitimitatea statului sovietic în a perpetua
întemnițarea și uciderea a milioane de nevinovați. Într-o vreme când mulți în
Occident urmăreau detensionarea relațiilor cu Kremlinul, Arhipelagul
Gulag a demolat orice pretenție de superioritate morală a comunismului
față de oponenți. Răspunsul sovietic a fost să-l deposedeze de cetățenie și
să-l expulzeze. Și-a petrecut următorii 20 de ani în SUA, apoi a revenit în Rusia
după căderea URSS, în 1994.
Mai târziu în viață,
a spus: „Dacă mi s-ar cere să formulez concis cauza revoluției bolșevice
dezastruoase care a înghițit 60 de milioane din cetățenii noștri, nu aș putea
s-o fac mai precis decât să repet (ceea ce am auzit ca copil, de la bătrănii
care explicau dezastrele cu care se confrunta Rusia): Oamenii L-au părăsit pe
Dumnezeu, de aceea toate acestea s-au întâmplat!”
Când a fost arestat
și pus în avion spre Germania, în 1974, el a scris: „Cea mai simplă și
accesibilă cheie spre eliberarea noastră este neparticiparea voluntară la
minciuni... e cel mai ușor lucru pe care îl putem face și cel mai distrugător
pentru minciunile lor. Atunci când oamenii renunță la minciuni, le reduc durata
de viață. Ca la un virus, minciunile pot supraviețui doar într-un organism viu”.
Încurajarea de a refuza să trăiești o minciună a găsit un ecou puternic la
Vaclav Havel, stimulând gradual o revoluție spirituală care a aprins apoi Revoluția
de Catifea în Cehoslovacia.
Chiar dacă sprijinul
său pentru naționalismul rus promovat de Putin și opoziția sa la independența
Ucrainei au ridicat întrebări cu privire la moștenirea sa la final, demascarea
eroică a ororilor regimului sovietic făcută de Soljenițîn a fost vitală în
prăbușirea comunismului.
CEHOSLOVACIA - O REVOLUȚIE A ADEVĂRULUI
La finalul anului
1989, Revoluția de Catifea în ceea ce era atunci Cehoslovacia
a dus la tranziția nonviolentă a puterii, de la domnia partidului-stat la o
republică parlamentară democratică. Ea a culminat cu momentul suprarealist al
instalării dramaturgului Vaclav Havel ca președinte pe 29 decembrie 1989, în
uralele mulțimii.
Catalizatorul
revoluției a fost demonstrația studențească din Praga, din 17 noiembrie. Forțele
de ordine au intervenit pentru a dispersa manifestanții. Dar, două zile mai
târziu, protestatarii numărau 200 000 de persoane. Ziua următoare, 500 000 au
ieșit în stradă. Conducerea Partidului Comunist a demisionat, iar, pe 27
noiembrie, practic întreaga populație a Cehoslovaciei s-a unit într-o grevă
generală de 2 ore. Cu alte guverne din pactul de la Varșovia prăbușindu-se în
jur, Partidul Comunist a înțeles ce urma. Pe 28 noiembrie, a anunțat sfârșitul
sistemului monopartid. Gardurile cu sârmă ghimpată de la granița cu Germania de
Vest și cu Austria au fost îndepărtate. Pe 10 decembrie, primul guvern
necomunist a fost instalat, iar pe 28 decembrie, Alexander Dubček, liderul
„Primăverii de la Praga” eșuate, din 1968, a fost ales președinte al
Parlamentului. În ziua următoare, Havel era instalat președinte, iar Revoluția
de Catifea era completă. În 1990, Cehoslovacia își organiza primele
sale alegeri democratice din 1946.
Însă, cu un an
înainte, pe 25 martie 1988, în Bratislava a avut loc o demonstrație recunoscută
ca primul eveniment public important care a dus la distrugerea regimului
comunist în Cehoslovacia. Organizatorii erau disidenți catolici ce militau
pentru libertate religioasă în Cehoslovacia. 5 000 de slovaci au protestat în
piața centrală, cu lumânări în mâini, cu alte 6 000 în străzile adiacente. Poliția
secretă a blocat principala intrare în piață, folosind tunuri cu apă contra
protestatarilor înainte de a-i ataca cu bastoane.
Dar chiar și mai
înainte, scrierile și acțiunile personale ale lui Václav Havel de-a lungul
deceniului precedent au stârnit conștiința poporului său și a altor popoare. Puternic
influențat de Soljenițîn, și Havel credea în nevoia unei dimensiuni spirituale
în politică și rezona cu încurajarea rusului de a refuza să trăiești în
minciună. Havel a tradus încurajarea lui Soljenițîn în propriul său context,
încurajând cititorii săi să aleagă „să nu semneze, scrie sau tipărească
chiar și o singură propoziție care ar distorsiona adevărul; să nu participe la
demonstrații sau întâlniri dacă acestea sunt contra voinței proprii; să
părăsească orice întâlnire, expunere sau proiecție de film dacă aude un
vorbitor spunând minciuni sau transmițând mesaje ideologice sau propagandă fără
rușine”.
În 1978, Havel a
distribuit ilegal eseul său interzis, Puterea celor fără de putere,
care arăta cum comunități de indivizi care sunt uniți pentru o cauză comună pot
submina regimuri opresive, folosind arma adevărului. Tradusă în mai multe
limbi, cartea a fost considerată manifestul disidenței în multe țări comuniste.
Havel a fost și un fondator al mișcării Cartei 77, al cărei motto era: „Adevărul
triumfă pentru cei ce trăiesc în adevăr”. Întemnițat repetat pentru poziția
sa privind adevărul, Havel se înscria pe o linie lungă de protestatari pornită
în secolul al XV-lea de reformatorul și eroul național Jan Hus. Havel a
declarat în mod repetat cuvintele lui Hus: „Adevărul triumfă”, ele
devenind mai târziu motto-ul său prezidențial. În campania sa contra falsității
și a opresiunii, el a declarat repetat că „adevărul și dragostea trebuie să
triumfe asupra minciunilor și urii”.
Havel știa că
adevărul și dragostea aveau rădăcini transcedentale. Dacă democrația era să
supraviețuiască și să se dezvolte cu succes, zicea el, atunci trebuie să își „reînnoiască
respectul pentru ordinea non-materială care e nu doar deasupra noastră, ci și
în noi și este singura sursă posibilă și demnă de încredere a respectului
omului pentru el însuși, pentru alții, pentru ordinea naturală, pentru ordinea
umanității și astfel și pentru autoritatea seculară”.
Deși nu mergea
regulat la biserică, el a deplâns „marea îndepărtare de Dumnezeu” din
lumea noastră, fără precedent în istorie. Criza lumii era înrădăcinată în
condiția spirituală a civilizației moderne, în pierderea experimentării
transcendentului. „Imediat ce omul a început să se considere pe el însuși ca
sursă a celei mai înalte semnificații din lume și ca măsură a tuturor
lucrurilor, lumea a început să-și piardă dimensiunea umană și omul a început să
piardă controlul ei”, scria el în Deranjând pacea.
În cuvintele lui
James Sire, Havel a devenit conștiința intelectuală a politicii internaționale.
ROMÂNIA - EXISTĂ DUMNEZEU!
Ceaușescu a condus
România între 1965 și 1989. Primii ani au adus o liberalizare relativă și
deschidere față de Ocident. Dar lucrurile s-au schimbat dramatic în 1971, după
ce Ceaușescu a vizitat câteva țări comuniste din Asia și a observat cultul
personalității de acolo. La reîntoarcere, a inițiat o revoluție culturală de
naționalism extrem și izolare de Occident și de sovietici. A urmat o
austeritate severă, standardele de viață s-au prăbușit și mâncarea a fost
raționalizată. Televiziunea emitea 2 ore pe zi. Securitatea monitoriza toate
aspectele vieții, iar critica la adresa partidului era aspru pedepsită.
Încrederea în familie și între prieteni era subminată. Frământările sociale au
fost alimentate și de construcții extravagante, în timp ce populația suferea de
lipsuri. Protestele începute în 1987 în Brașov, în noiembrie 1989 în
Cluj-Napoca și București au fost suprimate sever.
László Tökés, un pastor reformat maghiar din
Timișoara, criticase regimul comunist la televiziunea din Ungaria, acuzându-l
de oprimarea credinței și culturii maghiare. Autoritățile române l-au acuzat de incitare la ură etnică și i-au ordonat
să se mute într-un sat izolat. El a refuzat. Membrii bisericii s-au unit să îl
susțină. Unii au fost arestați și bătuți, o persoană fiind chiar ucisă în pădure.
Știrea despre evacuarea sa forțată pe 15 decembrie s-a răspândit prin Radio
Europa Liberă. În duminica precedentă, Tökés a cerut congregației să fie
martoră la evacuare. Membrii bisericii au început o veghe la casa sa, formând
un lanț uman în jurul clădirii și oprind accesul Miliției.
16 decembrie: Credincioși baptiști, catolici și ortodocși, dar și mulți studenți
s-au alăturat protestului. Strigând „Jos comunismul!”, ei s-au mutat de
la locuința lui Tökés la sediul partidului.
17 decembrie: La reluarea manifestațiilor, protestatarii au pătruns într-o clădire
guvernamentală, încercând s-o incendieze. Securitatea și Miliția nefiind în
stare să țină sub control situația, a fost trimisă armata, cu blindate și
elicoptere. A urmat haosul și aproximativ 100 de oameni au fost uciși.
18 decembrie: Soldații păzeau piața centrală. A fost declarată legea marțială,
grupurile mai mari de 2 persoane fiind interzise. Dar 30 de tineri s-au adunat
la Catedrala Ortodoxă, fluturând un steag românesc cu stema decupată, cântând Deșteaptă-te
române. S-a tras, câțiva din ei au fost omorâți sau grav răniți.
19 decembrie: Muncitorii din oraș intră în grevă, în solidaritate cu protestatarii.
20 decembrie: Muncitorii s-au strâns în centrul orașului, formând o mulțime de 100 000 de
oameni, scandând sloganuri împotriva regimului. Ceaușescu fiind în Iran, Elena
a trimis primul ministru și pe secretarul Comitetului Central să se întâlnească
cu protestatarii, care au cerut demisia dictatorului. În loc, autoritățile au
trimis cu trenul mii de muncitori din alte orașe, înarmați cu bâte, pentru a
„zdrobi tulburările maghiarilor și ale huliganilor”. Înțelegând rapid ce se
întâmplă, ei s-au alăturat protestatarilor. Armata a fost nevoită să se
retragă. În aceeași zi, Timișoara a fost declarat primul oraș liber de comunism
din România.
În București, revenit
din Iran, Ceaușescu a condamnat evenimentele de la Timișoara, afirmând că
protestatarii erau susținuți de puteri străine, și a organizat o mare
manifestație publică de suport a doua zi.
21 decembrie: La jumătatea discursului, mulțimea uriașă adusă pentru a arăta
sprijinul popular pentru regim a început să-l huiduie în direct, la
televiziunea națională. Unii scandau „Ti-mi-șoa-ra!”. Înțelegând
situația, Ceaușescu și soția sa au fugit cu elicopterul, dar au fost arestați,
judecați și apoi executați de Crăciun.
22 decembrie: Pe măsură ce vestea răsturnării dictatorului se răspândea, 150 000 de
oameni s-au adunat în centrul Timișoarei. Pastorul baptist Petru Dugulescu i-a
invitat să spună împreună rugăciunea Tatăl Nostru. Mai târziu, el
își amintea suprinderea sa la „accentul puternic religios, după atâția ani
de educație ateistă”. Îngenunchind pe pământul rece, ei s-au rugat
împreună Tatăl Nostru, apoi au scandat „Există Dumnezeu!” –
un strigăt repetat spontan pe tot parcursul zilei.
Articole publicate de
Jeff Fountain pe site-ul weeklyword.eu. Folosite cu permisiune.
https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/statul/11521-o-revolutie-spirituala-jeff-fountain
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu