Scripturile şi lumea
A. W. Pink
Nu puţin i se vorbeşte
creştinului în Noul Testament despre „lume” şi atitudinea pe care trebuie să o
aibă faţă de ea. Adevărata ei natură este clar definită, iar creştinul este
avertizat solemn împotriva ei. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu este o lumină din
ceruri, strălucind aici „într‑un loc întunecos” (2 Pet. 1:19). Razele sale
Divine prezintă lucrurile în adevăratele lor culori, penetrând şi demascând
falsa poleială şi strălucire în care sunt învăluite multe dintre ele. Lumea
pentru care se depune atât de mult efort şi se cheltuiesc mulţi bani, şi care
este atât de preţuită şi admirată de credulii pe care îi orbeşte, este declarată
ca fiind „duşmanul lui Dumnezeu”; prin urmare, copiilor Lui li se interzice să
se „potrivească” cu ea şi să o îndrăgească.
Stadiul în care am ajuns
în subiectul nostru nu este nici pe departe cel mai puţin important din ce ne‑am
propus să învăţăm, iar cititorul serios va face bine să ceară ca harul Divin să
îl cerceteze în timp ce citeşte aceste lucruri. Unul din îndemnurile pe care
Dumnezeu le dă copiilor Săi spune: „Ca nişte prunci născuţi de curând, să
doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi” (1 Pet.
2:2), iar fiecare dintre ei trebuie să se cerceteze cu sinceritate şi cu
atenţie, ca să descopere dacă nu cumva aşa stau lucrurile şi în cazul lor. Nu
trebuie să ne mulţumim să acumulăm în mintea noastră mai multă cunoştinţă din
Scriptură. Ce ar trebui să ne preocupe cel mai mult este creşterea noastră
practică, experienţa asemănării cu chipul lui Hristos. Iar un punct în care ne
putem testa este: Mă face citirea şi studierea Cuvântului lui Dumnezeu mai
puţin lumesc?
1. Avem de câştigat din
Cuvântul lui Dumnezeu atunci când ochii noştri sunt deschişi să discearnă
adevăratul caracter al lumii. Unul din poeţi a scris: „Dumnezeu e în cerul Lui
– totul e în regulă cu lumea.” Dintr‑un anumit punct de vedere, acesta e un
adevăr binecuvântat, dar din altul, e în totalitate greşit, pentru că „toată
lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5:19). Dar numai atunci când inima este în mod
supranatural iluminată de Duhul Sfânt noi putem înţelege că ce este înălţat
printre oameni este „o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15). Trebuie să
fim foarte recunoscători pentru momentul în care sufletul ajunge să vadă că
„lumea” este o înşelătorie uriaşă, o tinichea goală pe dinăuntru, un lucru
stricat, care într‑o zi va arde. Înainte să trecem mai
departe, haideţi să definim ce este „lumea” care creştinului îi este interzis
să o iubească. Există puţine cuvinte pe paginile Sfintelor Scripturi care să
fie folosite cu o mai mare varietate de înţelesuri decât acesta. Şi totuşi,
dacă acordăm o atenţie deosebită contextului în care apare, îi vom putea
determina semnificaţia. „Lumea” este un sistem sau o ordine a lucrurilor,
completă în ea însăşi. Nici unui element străin nu i se permite să se amestece
în ea, iar dacă totuşi o face, acesta este rapid ajustat sau asimilat în
conformitate cu regulile ei. „Lumea” este natura umană căzută, acţionând în
familia umană, construind structura societăţii umane în conformitate cu
propriile‑i tendinţe. Este împărăţia organizată a „firii pământeşti” care este
„vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” şi care „nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi
nici nu poate să se supună” (Rom. 8:7). Oriunde este „firea pământească”, este
şi „lumea”; astfel că „lumesc” înseamnă lumea fără Dumnezeu.
2. Avem de câştigat din
Cuvânt atunci când învăţăm că lumea este un duşman căruia trebuie să îi
rezistăm şi pe care trebuie să îl biruim. Creştinului i se porunceşte să „lupte
lupta cea bună a credinţei” (1 Tim. 6:12), ceea ce înseamnă că există duşmani
ce trebuie înfruntaţi şi învinşi. După cum există o Sfântă Trinitate – Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt – tot aşa există şi o trinitate a răului – firea
pământească, lumea, şi Diavolul. Copilul lui Dumnezeu este chemat să se
angajeze într‑o luptă mortală cu aceasta; spunem „mortală” pentru că fie
această trinitate a răului îl va distruge, fie el va avea biruinţa asupra ei.
De aceea, cititorule, hotărăşte în mintea ta că lumea este un duşman mortal, pe
care dacă nu îl învingi în inima ta înseamnă că nu eşti un copil al lui
Dumnezeu, pentru că este scris: „Oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte
lumea” (1 Ioan 5:4). Din multele motive pentru care lumea trebuie să fie
„biruită”, ne oprim la următoarele. În primul rând, toate lucrurile ei
ispititoare tind să distragă atenţia şi să răcească dragostea sufletului pentru
Dumnezeu. Şi aşa e normal să se întâmple, pentru că tendinţa lucrurilor văzute
este să îndepărteze inima de lucrurile nevăzute. În al doilea rând, duhul lumii
este diametral opus Duhului lui Hristos; de aceea a scris apostolul: „Şi noi n‑am
primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu” (1 Cor. 2:12). Fiul lui
Dumnezeu a venit în lume, dar „lumea nu L‑a cunoscut” (Ioan 1:10); drept
urmare, fruntaşii ei L‑au răstignit (1 Cor. 2:8). În al treilea rând,
preocupările şi grijile ei sunt ostile unei vieţi devotate cerului.
Creştinilor, ca şi restului omenirii, Dumnezeu le cere să lucreze şase zile pe
săptămână; dar în lucrul lor ei trebuie să rămână în permanenţă în gardă, ca nu
cumva să fie motivaţi de lăcomie şi nu de nevoia îndeplinirii sarcinilor pe care
le au. „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa
noastră” (1 Ioan 5:4). Nimic altceva în afară de credinţa dată de Dumnezeu nu
poate birui lumea. Iar atunci când inima este preocupată de realităţile
nevăzute, dar totuşi eterne, ea este eliberată de influenţa corupătoare a
lucrurilor lumeşti. Ochii credinţei discern adevăratele culori ale acestor
lucruri şi văd că ele sunt goale şi fără substanţă, nemeritând să fie comparate
cu lucrurile măreţe şi glorioase ale veşniciei. Atunci când simţim desăvârşirea
şi prezenţa lui Dumnezeu, lumea ne apare fără nici o valoare. Atunci când
creştinul Îl vede pe Răscumpărătorul Divin cum moare pentru păcatele lui, cum
trăieşte ca să mijlocească pentru perseverenţa lui, cum domneşte şi face ca
toate lucrurile să lucreze în direcţia mântuirii lui finale, el exclamă: „Pe
pământ nu‑mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine!” Care e situaţia ta, în
timp ce citeşti aceste rânduri? Poate că eşti în totul de acord cu ce s‑a spus
în paragraful anterior, dar care e situaţia ta de fapt? Oare lucrurile care
sunt atât de preţuite de cei nemântuiţi te farmecă şi te captivează şi pe tine?
Ia de la omul lumesc acele lucruri în care îşi găseşte plăcerea şi el devine un
om nenorocit: eşti şi tu în aceeaşi situaţie? Sau îţi găseşti bucuria şi
satisfacţia în lucrurile care nu pot fi luate de la tine? Nu privi cu uşurinţă
la aceste întrebări, te implorăm, ci meditează la ele cu seriozitate în
prezenţa lui Dumnezeu. Un răspuns onest la aceste întrebări va indica adevărata
stare a sufletului tău şi îţi va arăta dacă nu cumva te înşeli singur crezând
că eşti „o făptură nouă în Hristos Isus”.
3. Avem de câştigat din
Cuvânt atunci când învăţăm că Hristos a murit ca să ne elibereze „din acest
veac rău” (Gal. 1:4). Fiul lui Dumnezeu a venit, nu numai ca să „împlinească”
cerinţele Legii (Matei 5:17), să „nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan
3:8), să ne „izbăvească de mânia viitoare”(1 Tes. 5:10), să ne mântuiască de
păcatele noastre (Matei 1:21), ci şi ca să ne elibereze din sclavia acestei
lumi, să elibereze sufletul de influenţa ei ademenitoare. Umbra acestui lucru
poate fi văzută în felul în care Dumnezeu s‑a ocupat de Israel. Ei erau sclavi
în Egipt, iar „Egiptul” e o imagine a lumii. Erau într‑o cruntă sclavie,
petrecându‑şi timpul cu facerea cărămizilor pentru Faraon. Erau incapabili să
se elibereze singuri. Dar Iehova, prin marea Sa putere, i‑a eliberat şi i‑a
scos din „cuptorul de foc”. La fel face şi Hristos pentru ai Săi. El distruge
puterea pe care lumea o are asupra inimilor lor. Îi face independenţi de lume,
astfel încât ei nu mai caută favorurile ei, nici nu se mai tem de dezaprobarea
ei.
Hristos S‑a dat pe Sine
Însuşi ca o jertfă pentru păcatele poporului Său astfel încât, ca urmare a
acestui fapt, ei să poată fi eliberaţi de puterea ce îi condamna şi de
influenţa conducătoare a tot ce e rău în lumea aceasta: de Satan, care e
prinţul ei; de poftele care predomină în ea; de stilul de viaţă deşert al
oamenilor care îi aparţin. Iar Duhul Sfânt care locuieşte în cei sfinţi cooperează
cu Hristos în această lucrare binecuvântată. El întoarce gândurile şi
sentimentele lor de la lucrurile pământeşti la cele cereşti. Prin lucrarea
puterii Sale, El îi eliberează de influenţa demoralizatoare care îi înconjoară
şi îi potriveşte standardului ceresc. Iar, pe măsură ce creştinul creşte în har
şi recunoaşte aceste lucruri, el acţionează în consecinţă. El caută o mai
deplină eliberare din „acest veac rău” şi Îl imploră pe Dumnezeu să îl
elibereze complet de el. Lucrurile care odată îl încântau, acum îl dezgustă. El
tânjeşte după vremea când va fi scos din acest loc în care suferă văzând cum
Domnul lui binecuvântat este atât de dezonorat.
4. Avem de câştigat din
Cuvânt atunci când inimile noastre sunt detaşate de lume. „Nu iubiţi lumea,
nici lucrurile din lume” (1 Ioan 2:15). „Ce este piatra de poticnire pe drumul
călătorului, greutatea pentru alergător, capcana pentru pasărea în zbor, aşa
este dragostea lumii pentru creştinul aflat pe cale – fie îl abate de pe ea,
fie îl ademeneşte, fie îl forţează să se întoarcă” (Nathaniel Hardy, 1660).
Adevărul este că, până când inima nu e curăţită de această putreziciune,
urechea va fi surdă la învăţătura Divină. Până nu suntem ridicaţi deasupra
lucrurilor pe care le trăim şi a sentimentelor pe care le avem, nu putem să ne
supunem în ascultare faţă de Dumnezeu. Adevărul ceresc alunecă peste mintea
firească la fel cum apa alunecă de pe un obiect sferic.
Lumea I‑a întors spatele
lui Hristos, şi, deşi Îi rosteşte Numele în multe locuri, cu toate acestea nu
vrea să aibă nimic de‑a face cu El. Toate dorinţele şi intenţiile oamenilor
lumeşti se îndreaptă spre satisfacerea eului propriu. Oricât de variate ar fi
ţelurile şi preocupările lor, pentru că eul deţine supremaţia totul se va
subordona plăcerii acestuia. E adevărat, creştinii sunt în lume şi nu pot ieşi
din ea; ei trebuie să trăiască în ea până în ceasul pe care l‑a hotărât Domnul
lor. Cât timp sunt aici, ei trebuie să‑şi câştige existenţa, să‑şi întreţină
familiile, să se ocupe de afacerile acestei lumi. Dar lor li se interzice să
iubească lumea, ca şi cum ea ar putea să‑i facă fericiţi. „Comoara” şi „partea”
lor trebuie căutată în altă parte. Lumea face apel la
fiecare instinct al omului căzut. Ea se foloseşte de mii de lucruri cu care să‑l
atragă: ele îi atrag atenţia iar atenţia creează dorinţa şi dragostea pentru
ele. Astfel, pe nesimţite dar sigur, ele produc o impresie din ce în ce mai
adâncă în inima lui. Lumea are aceeaşi influenţă fatală asupra tuturor
categoriilor de oameni. Dar, indiferent cât de atractive şi ispititoare ar fi
aceste lucruri, toate preocupările şi plăcerile lumii sunt concepute şi
adaptate să promoveze fericirea doar în această viaţă, de aceea, „Ce foloseşte
unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” Creştinul este învăţat
de Duhul care, prezentându‑L pe Hristos înaintea sufletului, îl face pe acesta
să‑şi îndepărteze gândurile de lume. La fel cum un copilaş e gata să renunţe la
un obiect murdar atunci când i se oferă ceva mai plăcut, tot aşa inima care e
în comuniune cu Dumnezeu va spune: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere,
faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu ...
şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:8).
5. Avem de câştigat din
Cuvânt atunci când umblăm despărţiţi de lume. „Nu ştiţi că prietenia lumii este
vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş
cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Versete ca acesta ar trebui să ne cerceteze profund
pe fiecare din noi şi să ne facă să tremurăm. Cum pot eu să fraternizez sau să‑mi
caut plăcerea în lucrurile care L‑au condamnat pe Fiul lui Dumnezeu? Dacă o
fac, mă identific imediat ca unul din duşmanii Lui. O, cititorule, nu te înşela
în privinţa aceasta. Este scris: „Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui
nu este în El” (1 Ioan 2:15). S‑a spus în vechime
despre poporul lui Dumnezeu că „locuieşte deoparte, şi nu face parte dintre
neamuri” (Numeri 23:9). Cu siguranţă, diferenţele de caracter şi comportament,
dorinţele şi preocupările care îi deosebesc pe cei născuţi din nou de cei
nenăscuţi din nou trebuie să îi separe pe unii de ceilalţi. Cei care mărturisim
că cetăţenia noastră este în altă lume, că suntem călăuziţi de un alt Duh, că
suntem conduşi de alte reguli, că suntem călători în drum spre o altă ţară, noi
nu putem merge braţ la braţ cu cei care dispreţuiesc aceste lucruri! Atunci
haideţi ca tot ce este în noi şi în jurul nostru să dovedească caracterul
pelerinilor creştini. Să fim într‑adevăr „nişte oameni care să slujim ca nişte
semne” (Zaharia 3:8) de care lumea să se minuneze, pentru că noi „nu ne
potrivim chipului veacului acestuia” (Romani 12:2).
6. Avem de câştigat din
Cuvânt atunci când lumea se mânie pe noi. Cu câtă greutate lumea încearcă să
salveze aparenţele şi să prezinte o faţadă cuviincioasă! Convenienţele sociale
şi amabilităţile, eticheta şi operele de caritate, sunt tot atâtea născociri
prin care încearcă să îşi confere un aer de respectabilitate. La fel şi
bisericile şi catedralele, preoţii şi prelaţii, îi sunt necesari doar ca să
poleiască corupţia care clocoteşte sub această pojghiţă. Apoi, ca să arate
bine, este adăugat şi „creştinismul”, iar Numele sfânt al lui Hristos este
rostit de buzele a mii de oameni care niciodată nu au luat „jugul” Lui asupra
lor. Despre ei, Dumnezeu spune: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi
Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15:8). Care ar trebui atunci să
fie atitudinea creştinilor autentici faţă de astfel de oameni? Răspunsul Scripturii este clar: „Depărtează‑te de oamenii aceştia” (2 Timotei 3:5),
„Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi‑vă de ei, zice Domnul” (2 Cor. 6:17).
Ce urmează atunci când această poruncă Divină este ascultată? Ei bine, atunci
se va dovedi că aceste cuvinte ale lui Hristos sunt adevărate: „Dacă aţi fi din
lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi
pentru că Eu v‑am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea” (Ioan
15:19). Despre ce „lume” este vorba aici? Lăsaţi versetul anterior să răspundă:
„Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M‑a urât înaintea voastră.” Care „lume” L‑a urât pe
Hristos şi L‑a dat la moarte? Lumea religioasă, cei care pretindeau că sunt cei
mai zeloşi pentru slava lui Dumnezeu. La fel e şi acum. Imediat ce creştinul
întoarce spatele unui creştinism care Îl dezonorează pe Hristos, atunci cei mai
înfocaţi duşmani, cei mai neodihniţi şi lipsiţi de scrupule inamici ai lui vor
fi tocmai cei ce pretind că sunt ei înşişi creştini! Dar „Ferice va fi de voi
cînd, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni... Bucuraţi-vă şi
veseliţi-vă!” (Matei 5:11,12). O, fratele meu, este un semn sănătos, un
indicator sigur că tu ai de câştigat din Cuvânt atunci când lumea religioasă te
urăşte. Dar dacă, dimpotrivă, ai încă „o poziţie bună” în „biserici” sau
„adunări”, atunci ai motive serioase să te temi că iubeşti mai mult lauda
oamenilor decât cea a lui Dumnezeu!
7. Avem de câştigat din
Cuvânt atunci când ne ridicăm deasupra lumii. Mai întâi, deasupra obiceiurilor
şi modei ei. Omul lumesc este sclavul obiceiurilor şi modei zilei. Nu tot aşa e
cu cel ce umblă cu Dumnezeu: principala sa preocupare este „să fie asemenea
chipului Fiului Său”. În al doilea rând, deasupra grijilor şi întristărilor ei:
s‑a spus în vechime despre sfinţi că au primit cu bucurie răpirea averilor lor,
ca unii care ştiau că au „în ceruri o avuţie mai bună, care dăinuieşte” (Evrei
10:34). În al treilea rând, deasupra ispitelor ei: ce atracţie mai poate avea
strălucirea şi sclipirile lumii pentru cei ce „îşi găsesc plăcerea în Domnul”?
Nici una! În al patrulea rând, deasupra părerilor şi aprobării ei. Ai învăţat
să fii independent de lume şi să nu ţii cont de aprobarea ei? Dacă inima ta
întreagă este hotărâtă să‑I fie pe plac lui Dumnezeu, nu te vei mai îngrijora
din cauza dezaprobării celor necredincioşi. Acum, cititorule, vrei cu
adevărat să te laşi cercetat de conţinutul acestor rânduri? Atunci încearcă să
răspunzi cu onestitate la următoarele întrebări. Mai întâi, care sunt lucrurile
la care priveşti în momentele tale de recreere? Ce fel de gânduri îţi trec prin
minte? În al doilea rând, care sunt lucrurile pe care le preferi? Când trebuie
să decizi cum să‑ţi petreci o seară sau o sâmbătă după‑amiaza, ce alegi? În al
treilea rând, ce îţi provoacă mai multă întristare, pierderea lucrurilor
pământeşti sau pierderea părtăşiei cu Dumnezeu? Ce îţi provoacă mai multă
durere (sau supărare), neîmplinirea planurilor tale sau răceala inimii tale
faţă de Hristos? În al patrulea rând, care este subiectul tău favorit de conversaţie?
Tânjeşti mai mult să auzi ştirile zilei, sau să te întâlneşti cu cei ce vorbesc
despre Cel a cărui fiinţă „este plină de farmec”? În al cincilea rând, „bunele
tale intenţii” se materializează, sau nu sunt nimic altceva decât vise deşarte?
Petreci mai mult sau mai puţin timp în genunchi decât în trecut? Este Cuvântul
mai dulce pentru tine, sau şi‑a pierdut savoarea pentru sufletul tău?
Tradus de Florin Vidu
https://www.rcrwebsite.com/world.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu