Patimile lui Cristos
de R.C. Sproul
Ori de
câte ori se întâmplă un eveniment în istorie şi este consemnat, vorbim despre
fapte. Şi uneori discutăm cele întâmplate – ce s-a spus, ce a fost înfăptuit,
cum arăta şi aşa mai departe. Însă, odată ce adunăm datele rămânem probabil cu
cel mai important element al înţelegerii noastre, şi anume întrebarea „Care
este sensul a ceea ce s-a întâmplat?” V-aţi gândit vreodată la cruce în aceşti
termeni? Gândiţi-vă la faptul că, atunci când Cristos a mers la Golgota, când a
fost condamnat de romani şi crucificat, însemnătatea acestui eveniment a fost
înţeleasă într-o mare varietate de moduri de către cei care au fost martori
oculari. Unii dintre cei prezenţi au crezut că ceea ce văd este execuţia
legitimă a unui criminal. Ne gândim la Caiafa care a spus că este de folos,
pentru binele naţiunii, ca acest om să moară (Ioan 18:14). El l-a văzut ca un act politic
de împăciuire. Amintiţi-vă punctul de vedere al lui Ponţiu Pilat. Amintiţi-vă
perspectiva celor doi tâlhari care au fost răstigniţi lângă El. Amintiţi-vă
impactul asupra sutaşului care L-a străpuns cu suliţa şi a spus „Cu adevărat,
acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:54). Se pare că fiecare a înţeles
altfel însemnătatea crucii. Şi a fost o temă preferată de speculaţie pentru
teologi timp de două mii de ani. Şi dacă veţi merge la librăriile de astăzi şi
veţi examina diferitele şcoli de gândire teologică, veţi descoperi o mulţime de
teorii diferite care concurează una cu alta în legătură cu ceea ce s-a
întâmplat realmente pe cruce şi care a fost adevărata semnificaţie a crucii. Unii
spun că a fost un act de ilustrare supremă a revărsării dragostei. Alţii îl văd
ca actul suprem de curaj. Alţii spun „NU, este un act supranatural de
răscumpărare”. Şi disputa continuă în felul acesta. Dar în Scripturi avem nu numai evanghelii ci şi
epistole. Nu avem doar o relatare a ce s-a întâmplat, ci avem, cred, de la
Dumnezeu Însuşi, propria Sa interpretare a acelor evenimente. Noi numim Biblia o consemnare a istoriei răscumpărării.
Nu este istorie obişnuită, este istoria răscumpărării – istoria cu o
semnificaţie răscumpărătoare.
Haideţi
acum să acordăm atenţie unui pasaj care este frecvent neglijat atunci când se
caută însemnătatea patimilor lui Isus în termenii interpretării Noului Testament. Citesc din
cel de-al treilea capitol al Epistolei
lui Pavel către Galateni, de la versetul 13. Acest verset cuprinde şi
rezumă întreaga învăţătură a capitolului: „Cristos ne-a răscumpărat din
blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: «Blestemat
e oricine este atârnat pe lemn»”. Tema „blestemului” pe care o accentuează
Pavel înEpistola către Galateni cred
că era clar înţeleasă de un iudeu învăţat din lumea antică. Dar în zilele
noastre ea are o rezonanţă străină pentru noi. La ce ne referim atunci când
vorbim despre „Blestemat este oricine atârnă pe lemn”? Ce vrea să spună Pavel
atunci când afirmă că Isus a fost blestemat, că El a devenit blestem? Însuşi
conceptul de „blestem” ne sugerează ceva superstiţios. Când ne gândim la
cuvântul „blestem” avem în vedere comportamentul superstiţios din triburile
primitive care folosesc practici de vrăjitorie şi tot felul de lucruri
asemănătoare: păpuşi, reproduceri în miniatură ale unor persoane, care sunt
străpunse de ace când un blestem este pus asupra cuiva. În zilele şi era
noastră un blestem este considerat un lucru care aparţine unei ordini
superstiţioase. Dar în termeni biblici are un înţeles foarte diferit.
Blestemul
în Vechiul Testament se referă simplu la judecata negativă
a lui Dumnezeu. Este antonimul, opusul cuvântului „binecuvântare”. De exemplu,
ne întoarcem la darea legii în cartea Deuteronom,
când s-a încheiat legământul cu Israel. Nu există niciun legământ fără
sancţiunile care-l însoţesc, prevederi pentru răsplătirea celor care păzesc
termenii legământului şi, în acelaşi timp, prevederi de pedeapsă pentru cei
care încalcă legământul. Prin urmare Dumnezeu spune poporului Său în mai multe
ocazii: „Îţi pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul.” (Deut.
11:26 şi urm.) Binecuvântaţi sunt toţi aceia dintre voi care împlinesc
cerinţele legii, care le păzesc, care ascultă. Dar blestemat este orice om
care Îl blasfemiază sau Îl huleşte pe Dumnezeu. Şi blestemat este orice om care
comite crimă. Şi blestemat este orice om care face asta şi aia. Astfel
blestemul este judecata lui Dumnezeu pentru neascultare, pentru încălcarea
legii Lui sfinte.
Prin
urmare, ce înseamnă că Isus a devenit blestem? Haideţi pentru un moment să
cercetăm cuvântul puţin mai mult pe calea contrastului. Cuvântul „binecuvântat”
în termeni evreieşti este frecvent definit, nu atât de mult în termeni
abstracţi şi de calitate, ci mai degrabă este definit în mod concret. Fericirea
pentru iudeu însemna să fie în stare să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu. Amintiţi-vă
că în Vechiul Testament,
după ce părtăşia cu Dumnezeu se destramă, oamenii pot totuşi să aibă un fel de
relaţie cu Dumnezeu. Însă există un singur absolut interzis în Vechiul Testament. Adică,
nimănui nu i se permite să vadă faţa lui Dumnezeu. Acest privilegiu este
păstrat pentru împlinirea finală a răscumpărării noastre. Aceasta este viziunea
dătătoare de fericire desăvârşită, speranţa pe care o avem că într-o zi vom
putea să privim neînvăluiţi şi în mod direct faţa lui Dumnezeu. Acum ne aflăm
încă sub mandatul: „niciun om nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască.” (Exod 33:20). Dar la evrei exista această
speranţă că într-o zi pedeapsa pentru căderea omului va fi înlăturată. Amintiţi-vă
binecuvântarea evreiască: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul
să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine. Domnul să-Şi
înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea.” Există un paralelism aici. Domnul
să te binecuvânteze; Domnul să facă să lumineze Faţa Lui; Domnul să-Şi înalţe
Faţa peste tine. Iudeul spunea exact acelaşi lucru în toate cele trei stanţe.
Şi, prin urmare modul concret în care israelitul înţelegea binecuvântarea sau
fericirea era să fie în stare să privească faţa lui Dumnezeu. Şi astfel, în
măsuri relative ne putem bucura de binecuvântare. Cu cât te apropii mai mult de
relaţia finală personală sau directă cu atât eşti mai binecuvântat. Cu cât te
îndepărtezi mai mult de această relaţie personală cu atât eşti mai blestemat.
Aşadar,
prin contrast, în Vechiul
Testament blestemul lui
Dumnezeu însemna să fii cu totul îndepărtat din prezenţa Lui nefiind în stare
nici măcar să întrezăreşti de la distanţă lumina Feţei Lui (Ps. 4:6) sau
să ai măcar o rază de speranţă a luminii strălucitoare ce radiază din faţa lui
Iahve. Mai mult decât atât însă, a fi blestemat însemna să intri în locul
întunericului absolut, în afara prezenţei lui Dumnezeu. Iar acest simbolism a
fost transmis de-a lungul întregii istorii a lui Israel şi în liturghia
poporului evreu. Chiar printr-o asemenea prezentare a tabernacului, acel cort
al întâlnirii care era menit să simbolizeze pentru Israel promisiunea că
Dumnezeu va fi în mijlocul poporului Său. Acest lucru era evidenţiat însăşi
prin aranjarea taberii, pe care o rânduise Dumnezeu, ca triburile să-şi ridice
corturile lor de o parte şi de cealaltă a tabernacului. Şi toate triburile se
adunau în jurul punctului central al comunităţii unde era aşezat tabernaculul,
locul prezenţei lui Iahve. Dumnezeu era în mijlocul poporului Său. Ca să intri
până în capătul tabernacului trebuia să fii mare preot. Doar marele preot putea
să intre în Sfânta Sfintelor, ultima încăpere, şi numai o zi pe an, la
sărbătoarea Yom Kippur. Şi
atunci, numai după împlinirea tuturor ritualurilor de spălare şi curăţire era
posibil ca el să intre în acel loc sfânt.
Şi
amintiţi-vă că în Ziua
Ispăşirii era sacrificat un
miel pentru păcatele poporului. Însă pe lângă faptul că pe altar era sacrificat
un miel, mai era un animal implicat. Vă amintiţi care? Ţapul ispăşitor. Ce se întâmpla cu
ţapul ispăşitor? În mod simbolic preotul lua ţapul ispăşitor şi îşi punea
mâinile pe el. Iar prin această acţiune liturgică preotul simboliza transferul
păcatelor naţiunii asupra acestui ţap. Dar ce se întâmpla mai apoi este şi mai
important. De îndată ce păcatele erau transferate asupra ţapului, acesta era
izgonit din tabără în pustie, în acel loc arid al dezolării îndepărtate, în
întunericul de afară, departe de orice apropiere imediată a prezenţei lui
Dumnezeu. Într-un cuvânt, ce se întâmpla era faptul că ţapul primea blestemul. El
era îndepărtat din ţinutul celor vii, îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu. Există
o dimensiune interesantă a învăţăturii Noului
Testament – să privim la Evanghelia după Ioan în care autorul îşi începe evanghelia
astfel:„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era
Dumnezeu.” Acest fapt este
greu de înţeles. Cum poate ceva să fie cuDumnezeu
şi totuşi să fie Dumnezeu? Şi întregul mister al Trinităţii a pus în
încurcătură minţile noastre timp de secole. Ştim că există un sens în care
Tatăl şi Fiul sunt una, dar totuşi, ei trebuie să fie diferiţi. Însă ei
fiinţează într-o relaţie foarte unică. Iar relaţia, aşa cum o descrie Ioan,
este realizată de cuvântul „cu”. „Şi
Cuvântul era cu Dumnezeu...” În
limba greacă sunt cel puţin trei termeni diferiţi care sunt traduşi prin
cuvântul „cu”. Este cuvântul„sun” care
înseamnă în mijlocul unei mulţimi, respectiv adunaţi împreună într-o sinagogă. Este
cuvântul „meta” – alături sau lângă: doi oameni de
mână, ei sunt unul cu celălalt sau unul lângă (alături de) altul. Dar este şi
acest sens al lui „cu” definit de cuvântul grecesc „pros”, cuvântul pe care îl
foloseşte Ioan în acest prolog. Şi este acelaşi cuvânt de bază care devine
cuvânt rădăcină pentru cuvântul grecesc „faţă” – „prosopon”. Literalmente, ceea
ce spune Ioan este că Tatăl şi Fiul se aflau într-o relaţie personală, directă,
„faţă-n faţă”. Însuşi aspectul care este exclus din relaţia noastră cu Tatăl.
Noi putem fi cu Dumnezeu şi iudeul putea fi cu Dumnezeu. El putea merge la
tabernacul şi putea să fie cu Dumnezeu, însă ceea ce el nu putea niciodată să
fie era „pros”Dumnezeu. El
nu putea fi niciodată faţă-n faţă cu Dumnezeu. Însă uniunea perfectă dintre
Tată şi Fiu a fost realizată în persoana lui Isus.
De ce
insist asupra acestui aspect? Dacă citim naraţiunea patimilor lui Isus, sunt
anumite lucruri care ies în relief. În primul rând, Isus este judecat de
neamuri. Şi El este dat în mâinile neamurilor, care erau străini de legământ (Efeseni 2:12). El a fost dat în mâinile
neamurilor de propriul Său popor, aşa cum ne învaţă profeţii Vechiului Testament. „A venit
la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1:11).
Însă după judecata Lui, făcută iniţial de Caiafa, Ana şi Irod, El este trimis
romanilor pentru judecată. Iar romanii erau în afara legământului. Şi ce se întâmplă
apoi? El este executat, nu prin mijloacele evreieşti de execuţie (prin lapidare
sau împroşcare cu pietre. Şi s-a întâmplat în aşa fel că tocmai circumstanţele
istoriei lumii din acel moment interziceau acea opţiune. Dacă pedeapsa capitală
avea să fie exercitată acum, sub ocupaţia romană, trebuia să fie prin
instanţele romane, aşa că trebuia să fie prin crucificare în loc de lapidare). Şi,
prin urmare este semnificativ faptul că El este omorât de către neamuri în
afara taberii. El este omorât în afara cetăţii Ierusalim. Este dus afară la
Golgota. Toate aceste lucruri împletite împreună indică reconstituirea dramei
ţapului ispăşitor, care primeşte blestemul. Pavel ne spune că în legea
deuteronomică blestemul lui Dumnezeu este asupra oricăruia atârnă pe lemn. Nu
este dat în mod necesar celor care suferă de o moarte prin lapidare. Dar Isus
atârnă pe un lemn, împlinind în aceste detalii mărunte toate prescripţiile Vechiului Testament pentru executarea judecăţii divine
prin abaterea blestemului lui Dumnezeu asupra unei persoane.
De aceea Noul Testament vede moartea lui Isus nu ca un act
izolat de curaj sau dragoste sau oricare din aceste lucruri (indiferent cât de
mult ilustrează ele acest fapt), ci mai degrabă este perceput ca un eveniment
cosmic, supranatural, o moarte ispăşitoare. Este un blestem care este revărsat
asupra Lui pentru noi. Carl Bart, teologul elveţian (unul dintre cei mai mari
teologi ai secolului al XX-lea), a spus că cel mai important cuvânt din tot Noul Testament este un cuvânt scurt din limba greacă
format din patru litere:„uper”. Iar „uper” înseamnă simplu „pentru” sau „în
locul”. Domnul Isus Cristos a murit pentru noi sau în locul nostru. El a luat
blestemul legii pentru mine şi pentru tine. El a afirmat acest fapt în multe
moduri diferite. „Nimeni nu-mi
ia viaţa. Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele.” „Eu îmi dau viaţa ca preţ de
răscumpărare pentru oile mele.” Toate
aceste imagini pe care le găsim înNoul Testament accentuează conceptul substituirii.
Îmi
amintesc că odată, când am vorbit despre relaţia dintre vechiul legământ şi
noul legământ, pe la mijlocul prelegerii mele, un om a sărit în picioare din
spatele sălii. El s-a înfuriat şi s-a simţit ofensat când am sugerat că moartea
lui Isus Cristos este o moarte ispăşitoare, o moarte substitutivă pentru alţi
oameni. Şi acest om a sărit în sus şi a strigat din spatele sălii: „Acest lucru
este primitiv şi obscen!” Iar eu l-am întrebat: „Ce aţi spus?” Auzisem ce a
spus dar aveam nevoie de timp ca să-mi organizez gândurile, pentru că am fost
întrerupt în mijlocul prelegerii mele. Iar el, jenat de izbucnirea lui, nu
dorea să repete ce spusese. I-am zis: „Continuă.” El a spus: „Am zis că este primitiv
şi obscen.” Iar eu am răspuns: „Acestea sunt două dintre cele mai potrivite
cuvinte pe care le-am auzit vreodată pentru a descrie crucea.” Exact.
Primitiv. Ce poate fi mai primitiv decât o legiferare sângeroasă ca aceasta, cu
toată drama şi ritualurile implicate. Aproape ca tabuurile primitive. Am spus,
este atât de simplă încât chiar persoanele cele mai needucate şi deficitare,
care au nevoie cu disperare de ispăşire, o pot înţelege. Nu este uimitor că
Dumnezeu pregăteşte o cale de răscumpărare pentru noi care nu este limitată la
un grup intelectual de elită. Însă este atât de crasă şi elementară că persoana
primitivă poate s-o înţeleagă. Şi totuşi, în acelaşi timp, ea este atât de
profundă încât produce consternare şi uimire celor mai străluciţi teologi.
I-am spus
că îmi place mai ales cel de-al doilea cuvânt folosit de el – „obscen”. Este un
cuvânt frumos fiindcă realmente crucea lui Cristos a fost cel mai obscen
eveniment din istoria umană. Însuşi Isus Cristos a fost o obscenitate.
Gândiţi-vă la momentul în care El se afla pe cruce, păcatul lumii I S-a imputat
Lui exact ca în cazul ţapului ispăşitor. Obscenitatea criminalilor,
obscenitatea prostituatelor, obscenitatea răpitorilor de copii, obscenitatea
defăimătorilor. Toate aceste păcate care sunt atât de obscene încât profanează
oamenii din această lume au fost la un anumit moment concentrate asupra unui
singur om. Şi odată ce Cristos a acceptat aceasta, El Însuşi a devenit
întruparea păcatului, imaginea absolută a obscenităţii. Doar un singur om a
simţit durerea plinătăţii blestemului absolut al lui Dumnezeu asupra lui, şi
acesta a fost Isus din Nazaret. Şi când a simţit-o, El a strigat: „Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Unii spun că El doar a citat Psalmul 22. Alţii spun că El era dezorientat
de suferinţa Lui şi nu a înţeles realmente ce se întâmplă, simţind că Dumnezeu
L-a părăsit. ‚Dumnezeu sigur nu avea să-L părăsească.’ Cu certitudine Dumnezeu
L-a părăsit. Acesta este întregul aspect central al ispăşirii. Fără părăsire nu
există niciun blestem. Există un sens foarte real în care Dumnezeu, la acel
moment în spaţiu şi timp, a întors spatele Fiului Său. Daţi-mi voi să merg până
la limita ereziei şi să spun că relaţia „pros”,
pe care cel puţin Isus cel uman a experimentat-o cu natura divină, într-un
anumit sens, intimitatea acelei relaţii a fost ruptă şi destrămată în acel
moment când Dumnezeu a lăsat să se aştearnă întunericul. Şi Biblia ne spune că lumea a fost cuprinsă de
întuneric. Dumnezeu Însuşi a depus mărturie în privinţa traumei acelui moment. Isus
a fost părăsit. El a fost blestemat. Şi El a simţit asta din plin. Aceasta e
ceea ce înseamnă cuvântul „patimă”, emoţie, simţire. Şi în mijlocul acestei
patimi mă îndoiesc că El a fost conştient măcar de cuiele din mâinile Lui sau
spinii de pe fruntea Sa, fiindcă El era îndepărtat de Tatăl. Nu pentru
totdeauna, ci pentru un timp scurt. Dar lumina s-a aprins pentru tine şi pentru
mine. A fost obscen. A fost frumos. Fiindcă prin aceasta într-o zi ca astăzi eu
pot să experimentez plinătarea binecuvântării lui Israel. Şi pot privi cu faţa
descoperită, direct în lumina feţei Dumnezeului meu. El a murit pentru mine.
Tradus de Lacrisa Novac
http://www.rcrwebsite.com/passion_of_christ.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu