Pace cu Dumnezeu
(Ieremia 8:4-13, Romani 5:1-11)
Dr. Kim Riddlebarger
Cu toţii am văzut imagini despre Ziua Victoriei în Europa, iar unii din cei
prezenţi aici în această dimineaţă probabil îşi mai amintesc această zi; a fost
o zi glorioasă, în luna martie a anului 1945, când Germania lui Hitler s‑a
predat necondiţionat în faţa armatelor aliate victorioase. Ororile războiului s‑au
sfârşit, a sosit pacea iar oamenii sărbătoreau din toată inima. În Romani 5
versetele 1-11 Pavel vorbeşte despre venirea păcii dar nu în sensul încheierii
unui război sângeros între naţiunile combatante. Pavel vorbeşte aici despre
pace ca rezultat al morţii lui Isus Hristos pe cruce pentru păcătoşi.
Îndepărtând mânia lui Dumnezeu, Isus Hristos a împăcat pe Dumnezeu cu păcătoşii
şi pe păcătoşi cu Dumnezeu. Datorită crucii, războiul dintre Dumnezeu şi
păcătoşii răzvrătiţi este, din fericire, de‑acum terminat. Iar acesta e un
motiv de bucurie şi sărbătoare.
Începând cu Romani capitolul 5 versetul 1 Pavel schimbă puţin subiectul şi
începe să vorbească despre câteva din binecuvântările de care au parte toţi
aceia care primesc această moştenire promisă, prin credinţă şi prin fapte.
Această secţiune din Romani nu numai că este încărcată cu informaţii teologice
importante, dar întregul capitol slujeşte ca un fel de balama, făcând legătura
dintre discuţia lui Pavel despre îndreptăţire, prezentată mai înainte, din
Romani 3:21 până în Romani 4:25, cu următoarea discuţie, despre sfinţire, care
începe în capitolul 6 şi se continuă până la sfârşitul capitolului 8 din
Romani. Aşa cum vom vedea, pentru Pavel toţi cei care cred promisiunea lui
Dumnezeu că‑i va îndreptăţi pe păcătoşi, nu numai că sunt îndreptăţiţi şi
primesc viaţa, ei sunt chemaţi şi să se considere morţi faţă de păcat şi vii
pentru Dumnezeu. Apostolul Pavel nu poate concepe ca cineva să fie îndreptăţit
şi să nu fie în procesul de sfinţire. A fi îndreptăţit prin har, prin credinţă
înseamnă a fi sfinţit prin har, prin aceeaşi credinţă, iar aceste două lucruri
sunt legate împreună fără a putea fi desfăcute.
Merită să notăm că sunt mulţi comentatorii care nu pot cădea de acord cu
privire la tema principală a acestei secţiuni, nici cu privire la felul în care
aceasta e legată de ce a fost mai înainte, adică discuţia despre Avraam şi
îndreptăţire, sau ce urmează în continuare, discuţia despre sfinţirea în viaţa
creştină. Eu cred că divergenţele de opinie în legătură cu această secţiune
sugerează un lucru evident – acela că această secţiune e încărcată de
informaţii. Toate aceste informaţii au legătură cu comentariile lui Pavel
despre natura moştenirii pe care au primit‑o cei ce sunt îndreptăţiţi sola
fide (numai prin credinţă), moştenire primită prin unirea lor cu Hristos.
Unii comentatori consideră Romani 5 o secţiune cu totul nouă în cartea Romani.
Andres Nygren, de exemplu, se concentrează asupra escatologiei din Romani şi se
referă la declaraţia lui Pavel din Romani 5:9, cu privire la mânia ce va veni,
numind această întreagă secţiune „Liberi de mânia lui Dumnezeu”. După cum
consideră Nygren, dacă pasajul din Romani capitolul 1 versetul 18 până în
Romani 3:20 a vorbit despre mânia lui Dumnezeu revărsată asupra tuturor
lucrurilor asociate cu veacul păcătos în care trăim, atunci în Romani 5 Pavel
cu siguranţă vorbeşte despre binecuvântările veacului viitor, în special
binecuvântarea de a fi eliberat de mânia lui Dumnezeu.
Charles Cranfield, în marele său comentariu la cartea Romani, argumentează
că ideea de pace cu Dumnezeu din Romani 5:1 este o temă centrală în toată
această secţiune. Iar această secţiune continuă până la sfârşitul capitolului 8
din Romani, pentru că, aşa cum arată Cranfield, îndreptăţirea (care este un
statut de neprihănire înaintea lui Dumnezeu) şi împăcarea (care este
îndepărtarea motivului înstrăinării noastre de Dumnezeu), acestea două sunt în
mod intim şi necesar legate una de cealaltă. Un păcătos, spune Cranfield, nu
poate fi îndreptăţit fără a fi, în acelaşi timp, împăcat cu Dumnezeu, de care a
fost înstrăinat mai înainte.
Însă alţii văd această secţiune din Romani ca o concluzie naturală a
discuţiei anterioare a lui Pavel cu privire la îndreptăţire. James Dunn spune
că nădejdea este tema centrală a acestui pasaj. El vede în această secţiune
numeroase legături cu ce s‑a discutat mai înainte. John Calvin vede această
secţiune ca o amplificare a discuţiei lui Pavel despre neprihănirea credinţei
din Romani 4. Leon Morris crede că secţiunea descrie ceea ce el numeşte
efectele îndreptăţirii. El îşi îndeamnă cititorul să nu treacă cu vederea un
lucru pe care mult prea mulţi cititori ai cărţii Romani îl ignoră – şi anume,
accentul pe care îl pune Pavel pe dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoşi, aşa
cum este ea clar prezentată în versetul 5. John Murray, un alt comentator
reformat, e de acord în esenţă cu această idee, dând secţiunii numele „roadele
îndreptăţirii”. Mai există şi acel rezumat glorios al lui Charles Hodge, care
vorbeşte despre acest lucru ca reprezentând „consecinţele îndreptăţirii”.
Ascultaţi aceste cuvinte, pentru că există aici o înţelegere fascinantă a
pasajului. Citez acum din Hodge: „Prima consecinţă a îndreptăţirii prin
credinţă este aceea că avem pace cu Dumnezeu (versetul 1). A doua este că noi
nu avem doar un sentiment al bunăvoinţei divine prezente, ci şi o asigurare a
gloriei Lui viitoare (versetul 2). În al treilea rând, nenorocirile noastre, în
loc să contrazică bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de noi, contribuie direct la
confirmarea nădejdii noastre. Duhul Sfânt este martor al faptului că suntem
obiecte ale dragostei lui Dumnezeu (versetele 3-5).” Iar apoi, în al patrulea
rând, spune Hodge, „avem siguranţa mântuirii finale pentru toţi credincioşii.
Aceasta este susţinută de libertatea şi măreţia dragostei divine. Libertatea
manifestată în exercitarea către cei nevrednici şi măreţia dovedită prin darul
Fiului.” Hodge mai spune că „mântuirea, deşi e sigură, nu e un bun viitor, ci e
o bucurie prezentă şi îmbelşugată.”
Motivul pentru care toţi aceşti comentatori diferă atât de mult cu privire
la aceste teme este acela că toate aceste teme sunt prezente în Romani 5:1-11,
pentru că toate aceste lucruri sunt binecuvântările îndreptăţirii noastre prin
credinţa în promisiune. Această secţiune din Romani e foarte concentrată,
pentru că toate adevărurile susţinute aici de Pavel se încadrează perfect în
argumentaţia generală a Apostolului, în special dacă aceste lucruri sunt
privite ca beneficii, roade sau consecinţe ale îndreptăţirii. Deci, eu sunt de
acord cu tradiţia reformată, cu Calvin, Moris, Hodge şi Murray, că Romani
5:1-11 este o descriere a beneficiilor pe care un păcătos îndreptăţit, pe care
orice păcătos îndreptăţit le primeşte în Isus Hristos. Aceste versete declară
roadele glorioase ale statutului de a fi îndreptăţit prin credinţă, nu prin
fapte. Încă odată, Martin Luther este cel care pare să înţeleagă cel mai bine
gândirea Apostolului Pavel. Luther spune: „Apostolul vorbeşte ca un om extrem
de fericit şi plin de bucurie.” Într‑adevăr, cum să nu fim bucuroşi când ne
gândim la binecuvântările realizate pentru noi de Isus Hristos, care sunt de‑acum
ale noastre în virtutea unirii noastre cu Fiul lui Dumnezeu prin credinţă.
Deci, în timp ce ne continuăm drumul prin textul nostru din această
dimineaţă, trebuie să ţinem minte că fiecare propoziţie este încărcată cu
material şi am putea dedica o întreagă predică pentru efectiv fiecare din
aceste versete. Însă eu doar voi rezuma fiecare punct principal şi îl voi
încadra în contextul scopului central al lui Pavel, acela de a explica
Evanghelia pentru Biserica din Roma, precum şi de a arăta locul atât al
evreilor cât şi al Neamurilor în acea măreaţă eră mesianică ale cărei zori s‑au
ivit în Persoana lui Isus Hristos.
Şi astfel, în primele două versete din capitolul 5, Pavel scrie: „Deci,
fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin
Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat
în această stare de har, în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui
Dumnezeu.”
Traducerea NIV [New International Version] aşează cuvântul „deci” la
începutul propoziţiei, pentru a accentua ideea pe care tocmai am prezentat‑o –
şi anume, că binecuvântările care urmează decurg toate din îndreptăţirea
păcătosului prin credinţă, nu prin circumcizie, nici prin faptele Legii. Fiind
îndreptăţiţi numai prin credinţă (observaţi că traducerile în limba engleză
captează aici ceea ce e clar în original, şi anume faptul că aici avem un act
aorist sau terminat în trecut), acestea sunt binecuvântările pe care le posedăm
cu toţii, chiar acum. Pavel continuă explicând că prima binecuvântare de care
se bucură toţi păcătoşii îndreptăţiţi este că au pace cu Dumnezeu prin Domnul
Isus Hristos.
După cum am citit în lecţia noastră din Vechiul Testament în această
dimineaţă din Ieremia 8, profetul Ieremia a pronunţat cuvântul, vaiul sau
blestemul lui Dumnezeu peste toţi cei ce proclamau pacea, deşi în realitate nu
era pace. Într‑adevăr, atunci când Ieremia a consemnat aceste cuvinte, mânia
lui Dumnezeu era gata să se reverse asupra poporului neascultător al lui
Israel, în ciuda gălăgiei şi aparentei înflăcărări a poporului lui Dumnezeu în
timpul închinării. În ciuda agitatelor şi zgomotoaselor adunări, citim despre
inimile lor că era departe de Yahweh, iar judecata era aproape.
În Romani 5:1 găsim o situaţie total diferită. În aceste versete Pavel
rosteşte cele mai glorioase cuvinte imaginabile de binecuvântare pentru
păcătosul vinovat care a devenit conştient de gravitatea şi consecinţele
păcatelor sale. După ce a fost îndreptăţit numai prin credinţă, nu prin faptele
Legii, păcătosul are acum pace cu Dumnezeu prin Persoana şi lucrarea lui Isus
Hristos. Lupta, războiul dintre Dumnezeu şi păcătoşii răzvrătiţi s‑a încheiat
la crucea lui Isus Hristos. Spre deosebire de păstorii din vremea lui Ieremia,
cuvintele de încredinţare rostite de Pavel nu sunt neîntemeiate; nu sunt o
promisiune falsă de pace pentru un popor neascultător a cărui inimă era departe
de Dumnezeu. Nu, aceasta e vestirea cuvintelor de binecuvântare ale lui
Dumnezeu pentru păcătoşii nelegiuiţi, striviţi acum de cerinţele Legii dar care
ştiu că singura lor speranţă pentru cer este neprihănirea lui Dumnezeu
descoperită în Evanghelie, prin care Dumnezeu în îndurarea Lui dăruieşte
păcătoşilor ceea ce le pretinde prin Lege. Astfel, cuvintele de pace ale lui
Pavel nu sunt o simplă laudă sau o falsă siguranţă. Datorită crucii lui Isus
Hristos, războiul dintre Dumnezeu şi păcătoşi s‑a sfârşit.
Nu numai că avem pace cu Dumnezeu prin lucrarea lui Isus Hristos, ci am
intrat, spune Pavel, prin credinţă în această stare de har în care ne găsim
acum. Deşi e clar că îndreptăţirea este realizată prin credinţă şi are la bază
harul lui Dumnezeu, este important, este vital să nu ne gândim la acest har ca
la ceva impersonal, dăruit nouă de către Dumnezeu ca să ne transforme în
sfinţi. Dimpotrivă, această intrare minunată în starea de har este un acces la
Dumnezeu, acordat de Dumnezeu în îndurarea Lui prin credinţa în Persoana Fiului
Său. Accesul la har este accesul la Dumnezeul îndurător. Într‑adevăr, cuvântul
„suntem” înseamnă că această stare de acces liber la harul lui Dumnezeu
continuă şi în prezent. În alte cuvinte, din cauza vieţii şi morţii lui Isus
Hristos, toţi credincioşii creştini sunt în această stare în care au acces la
Dumnezeul nostru îndurător datorită unirii noastre cu Fiul Său prin credinţa în
promisiune.
Pentru Pavel, însăşi gândul că are acces la harul lui Dumnezeu, manifestat
acum prin lucrarea lui Hristos, îl face să se bucure. Cuvântul folosit aici înseamnă
literalmente „a lăuda”, sau „a exalta”. Ne lăudăm, ne bucurăm, ne exaltăm
ştiind ce ne aşteaptă. Pavel exclamă acum cu bucurie: „ne bucurăm în
nădejdea slavei lui Dumnezeu”. Pavel ştie foarte bine că, odată cu venirea
lui Isus Hristos, moartea Lui pentru păcatele noastre precum şi învierea Lui
pentru îndreptăţirea noastră ne garantează victoria finală asupra păcatului şi
asupra plăţii păcatului, care este moartea. Această nădejde în gloria lui
Dumnezeu, (despre care Pavel ne va vorbi în Romani 8) este direct legată de
restaurarea tuturor lucrurilor în Isus Hristos, toate acele lucruri pe care le‑am
pierdut la Cădere – o restaurare integrală a chipului lui Dumnezeu. Gândindu‑se
la acest glorios viitor, Pavel manifestă un fel de încredere plină de bucurie
în viitor, datorită celor făcute deja de Isus Hristos în trecut. Suferinţa
îngrozitoare a lui Hristos a fost urmată de o înviere glorioasă. Gândul la
aceste lucruri trebuie să ne aducă şi nouă bucurie.
Dar, după cum ştim, această glorie rămâne totuşi în viitor. În timp ce
Pavel contrastează gloria viitoare cu suferinţele noastre prezente în Romani 8,
unde se ocupă ceva mai pe larg de subiectul restaurării tuturor lucrurilor,
aici în Romani 5 Pavel ne aminteşte în acelaşi fel că, deşi ne lăudăm cu nădejdea
noastră în gloria lui Dumnezeu, această laudă are rolul să ne ofere o
perspectivă eternă asupra tuturor lucrurilor îngrozitoare pe care trebuie să le
îndurăm în prezent, adică asupra suferinţelor şi întristărilor de acum.
În versetele 3-4 Pavel spune: „Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în
necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă
în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” Din cauza nădejdii
noastre viitoare bazată pe învierea lui Hristos, noi ne bucurăm, ne lăudăm, ne
exaltăm în mijlocul suferinţelor noastre din prezent, pentru că de‑acum putem
vedea prezentul din perspectiva sfârşitului. Pavel nu e un fel de sadomasochist
care crede că suferinţa e bună sau că suferinţa e un semn că Dumnezeu l‑a
părăsit pe cel în suferinţă pentru că acesta a făcut probabil ceva provocând
mânia lui Dumnezeu. Nu, suferinţa nu e un lucru bun. Pavel nu spune niciodată
că e bună. Suferim din cauza păcatului pentru că rasa umană s‑a răzvrătit
împotriva lui Dumnezeu atunci când Adam a încălcat porunca lui Dumnezeu conform
termenilor legământului original al faptelor. Pavel nu susţine că suferinţa e
bună, ci că noi nu suferim degeaba. Într‑adevăr, ne lăudăm sau ne bucurăm în
suferinţele noastre ştiind că Dumnezeu nu numai că are un scop pentru ele, pe
care îl prezintă Pavel acum, dar Dumnezeu ne‑a promis şi că va transforma
suferinţa noastră şi nenorocirea noastră în bine. Dacă nu în viaţa aceasta,
atunci cu siguranţă în cealaltă. El ne va spune acest lucru în Romani 8:28.
Aceasta e o promisiune bazată pe modelul de viaţă al lui Isus, care a suferit
şi apoi a triumfat. Privind la suferinţa din prezent în lumina slavei viitoare,
Pavel vede un scop în suferinţa prezentă, în întristarea prezentă, pentru că
suferinţa lui Hristos de pe cruce a fost urmată de învierea Sa triumfală.
Un creştin care este chemat să sufere poate înţelege că, în conformitate cu
scopurile lui Dumnezeu, suferinţa produce răbdare. Privind lucrurile din
această perspectivă, cel ce suferă poate vedea cu ochii credinţei că
suferinţele acestui veac rău vor face loc cândva slavei veacului viitor. Deşi
cel în suferinţă trebuie să aştepte ca această glorie să devină o realitate,
priveliştea acestui ţel îl face să persevereze până îl va atinge. Nu numai că
vedem acest ţel, dar, datorită învierii lui Hristos (vă amintiţi că Hristos a
înviat pentru îndreptăţirea noastră), suntem siguri că vom atinge acest ţel, pe
care Dumnezeu l‑a stabilit, în ciuda slăbiciunilor noastre şi în ciuda
îndoielilor noastre cu care ne confruntăm până atunci.
În plus, în timp ce păstrăm atât moartea şi învierea lui Hristos din trecut
cât şi ţelul viitorului într‑o tensiune potrivită, tensiunea dintre „deja” şi
„nu încă”, răbdarea noastră formează caracterul. Cuvântul din limba greacă
tradus prin „caracter” în NIV este un cuvânt foarte dificil de tradus. Înseamnă
a căli un metal, a testa, sau chiar contrastul dintre un recrut în tabăra de
pregătire şi un veteran oţelit în lupte. După ce a suferit, după ce a
perseverat şi după ce s‑a întărit în luptă în loc să dispere, ceea ce fiecare
dintre noi facem câteodată, încrederea creştinului în credincioşia lui Dumnezeu
creşte odată cu trecerea timpului şi la fel creşte şi nădejdea noastră, în
aşteptarea participării la slava lui Dumnezeu care va veni.
Iar această nădejde, după cum spune Pavel în versetul 5, „...nu înşeală,
pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul
Sfânt, care ne‑a fost dat.” Privind la suferinţele noastre din prezent în
lumina slavei viitoare nu vom fi niciodată dezamăgiţi. Expresia tradusă prin
„nu înşeală” înseamnă „nu face de ruşine”. Pavel spune că nădejdea creştinului
nu‑i face niciodată de ruşine pe cei ce o au. Motivul pentru care această
nădejde nu înşeală este acela că Dumnezeu Îşi toarnă dragostea în inimile
noastre prin lucrarea Duhului Sfânt, în special în inimile celor pe care i‑a
chemat să sufere. Într‑adevăr, Pavel face legătura dintre aceste două lucruri.
Suferinţa noastră din prezent şi nădejdea noastră viitoare trebuie privite în
lumina dragostei lui Dumnezeu pentru poporul Său. Cei mai mulţi comentatori
trec cu vederea acest adevăr, însă Pavel foloseşte cuvântul „dragoste” (agape)
de 75 ori din totalul celor 116 ocazii în care cuvântul e folosit în Noul
Testament. El îl foloseşte de mai multe ori decât oricare alt scriitor, chiar
mai mult decât Ioan. Pavel vrea să arate că Dumnezeu Îşi toarnă dragostea în
inimile noastre ca să aprindă dragostea noastră pentru Dumnezeu, dragostea
noastră pentru Cuvântul Lui şi dragostea noastră pentru sfinţi.
Dumnezeu nu e zgârcit atunci când Îşi toarnă dragostea. Cuvântul „a turna”
vorbeşte de un mare belşug. Pentru că Dumnezeu face acest lucru prin puterea
Duhului Său Sfânt care ne‑a fost dat (ne‑a fost dat – un act definitiv al lui
Dumnezeu), eu înţeleg că Pavel se referă la faptul că această lucrare începe în
momentul regenerării şi este aprinsă încontinuu în noi prin mijloacele
obişnuite de care se foloseşte Duhul Sfânt ca să‑Şi facă lucrarea – şi anume,
prin predicarea Cuvântului şi prin administrarea sacramentelor. Dumnezeu Şi‑a
turnat dragostea în noi atunci când ne‑a dat Duhul Său Sfânt. Acest
binecuvântat Duh Sfânt continuă să ne amintească de dragostea lui Dumnezeu
pentru noi şi aprinde în inimile noastre dragostea pentru Dumnezeu.
Există aici şi o semnificaţie istorică a răscumpărării, pentru că turnarea
Duhului Sfânt peste poporul lui Dumnezeu în momentul regenerării este un lucru
pe care mai mulţi din profeţii lui Israel, în special Ioel şi Ezechiel, l‑au
profeţit ca o caracteristică a zorilor erei Mesianice. În Ieremia 31 versetele
31-34, profetul vorbeşte despre Noul Legământ care determină, în parte,
internalizarea Legii lui Dumnezeu, scrisă de‑acum pe inima omenească, după ce
până acum a fost scrisă doar pe tablele de piatră. Toate aceste lucruri se
împlinesc, în parte, atunci când Duhul Sfânt este turnat în inimile noastre,
act despre care Pavel vorbeşte aici în Romani 5:5 ca fiind o manifestare a
dragostei lui Dumnezeu astfel încât nădejdea noastră să nu ne dezamăgească.
Turnarea dragostei lui Dumnezeu în inimile noastre are un accent subiectiv
în versetul 5. În versetele 6‑8 Pavel prezintă dovada obiectivă că Dumnezeu Îşi
iubeşte poporul, şi anume suferinţa lui Isus Hristos pe cruce pentru cei
păcătoşi. Această cruce nu este doar imaginea dragostei lui Dumnezeu pentru
păcătoşi, ea ne oferă şi un temei pentru nădejdea creştină. Pentru că crucea
înseamnă sfârşitul umilinţei lui Hristos, urmată imediat de înălţarea Sa. Pavel
spune: „Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită
a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva;
dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu
Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi,
Hristos a murit pentru noi.”
Acestea sunt cuvinte uimitoare iar aceste trei versete sunt atât de
încărcate cu semnificaţii încât noi nu putem să atingem decât suprafaţa lor.
Prima idee pe care o prezintă Pavel în versetul 6 este că Hristos a murit
pentru noi la vremea cuvenită – vremea când noi eram fără putere şi nelegiuiţi.
Atunci când privim la aceste cuvinte ţinând cont de felul în care au fost
folosite mai devreme în Romani, Pavel afirmă simplu că Hristos a murit pentru
oamenii neputincioşi, în sensul că nu puteau face nici un bine, cât de mic,
care să‑i îndreptăţească. Hristos a murit şi pentru nelegiuiţi – oameni care nu
merită deloc harul ce le este acordat cu atâta generozitate acum. De aici e
clar că Hristos a murit pentru oameni care nu se pot nicidecum mântui singuri
iar dragostea lui Dumnezeu a venit la noi în Isus Hristos atunci când eram
total neputincioşi.
Mai departe, în acelaşi text Pavel ne spune că Hristos a murit în numele
sau în locul păcătoşilor. Pasaje ca acesta oferă un mare suport doctrinei ispăşirii
substiţionare – adică, Hristos moare în locul păcătoşilor purtând pedeapsa
pentru ei şi în locul lor.
O a doua idee se referă la natura surprinzătoare a morţii lui Hristos.
Putem înţelege de ce cineva este gata să‑şi dea viaţa pentru altcineva. Un agent
al serviciilor secrete este gata să sară în linia focului pentru a‑şi proteja
preşedintele, sau un soldat se aruncă asupra unei grenade pentru a‑şi salva
camarazii. E un lucru nobil şi rar, dar înţelegem că pentru acei oameni se
merită să mori. Ce nu e uşor de înţeles e afirmaţia lui Pavel din versetul 8, „Dar
Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă
păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” Lucrul absolut remarcabil de aici e
că Isus Hristos nu a murit pentru oameni buni. El a murit pentru păcătoşi –
pentru acei oameni al căror păcat este descris cu detalii grafice din Romani
1:8 până în Romani 3:20. Isus a murit pentru oameni care erau vrăjmaşii lui
Dumnezeu, aşa cum va spune Pavel în versetul 10. Isus a murit pentru oameni
care fac răul, nu binele. A murit pentru oameni care nu Îl caută şi nici nu‑I
înţeleg Evanghelia. A murit pentru oameni lipsiţi de neprihănire, nelegiuiţi,
ale căror inimi sunt umplute cu tot felul de lucruri rele, prezentate în Romani
1 versetele 28-32. Prin urmare, dovada supremă a dragostei lui Dumnezeu este
faptul că Isus a murit pentru cei nelegiuiţi – idee pe care Pavel va continua
să o dezvolte în versetele următoare.
Amintiţi‑vă că în versetul 1 Pavel începe cu realitatea îndreptăţirii noastre.
Statutul de neprihănire înaintea lui Dumnezeu, ne‑a spus Pavel în 3:24, se
bazează pe har. E primit prin credinţă – Romani 3:28. Are legătură cu învierea
lui Hristos – Romani 4:25. Iar aici, în versetul 9 din capitolul 5, Pavel mai
adaugă încă o faţetă a îndreptăţirii noastre. „Deci, cu atât mai mult acum,
când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de
mânia lui Dumnezeu.” Prin moartea lui pe cruce, prin sângele Lui vărsat,
Hristos ne răscumpără şi îndepărtează mânia lui Dumnezeu de la noi purtând
păcatele noastre în propriul Său trup. Pentru că am fost îndreptăţiţi prin
moartea Lui atunci când Hristos a murit pentru păcătoşii nelegiuiţi care sunt
vrăjmaşii lui Dumnezeu, cu cât mai mult vom fi mântuiţi de judecata ce va veni.
În alte cuvinte, privind înapoi la ce a făcut Hristos pentru noi în trecut,
putem privi înainte cu mare încredere, ştiind că vom fi mântuiţi de mânia Lui
în acea mare şi îngrozitoare zi a judecăţii care va veni cu siguranţă. Astfel,
moartea lui Hristos îi cruţă de mânia lui Dumnezeu pe toţi aceia pentru care El
a murit. De ce? Pentru că Hristos a purtat deja acea mânie în trupul Lui atunci
când Şi‑a vărsat sângele pentru noi. Datorită faptului că moartea lui Hristos
îndepărtează mânia lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcătoşilor, despre
moartea lui Hristos ni se spune că îi mântuieşte pe toţi cei pentru care a
murit. Dar cei pentru care Hristos nu moare, vor avea de înfruntat mânia lui
Dumnezeu la judecată şi vor purta pedeapsa pentru păcatele lor în propriile lor
trupuri.
Versetul 10 începe cu o clauză condiţională care implică adevărul
condiţiei. „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu
Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi
cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui!”
Ştiu că mulţi dintre noi am învăţat catehismul într‑o biserică evanghelică
anemică din punct de vedere doctrinar, care ne‑a învăţat că Evanghelia începe
cu „Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat pentru viaţa ta.” Pavel, pe de
altă parte, vorbeşte despre păcătoşi ca fiind vrăjmaşii lui Dumnezeu, aşa cum
face aici în Romani 5, apoi în Romani 11:28, Filipeni 3:18 şi Coloseni 1:21.
Aşa cum ne aminteşte Leon Morris, cuvântul „vrăjmaşi” este un cuvânt puternic
şi nu înseamnă ceva mai puţin decât un prieten. Se referă la cineva care se
găseşte în tabăra adversă. Fără crucea lui Hristos, noi suntem vrăjmaşii lui
Dumnezeu şi păcatul nostru este cel care ne‑a îndepărtat de un Dumnezeu sfânt.
Însă vestea bună în toate acestea este că Dumnezeu Îşi caută oamenii. Dumnezeu
este evanghelistul. În îndurarea Lui, El va lua iniţiativa şi va îndepărta
însăşi cauza ostilităţii care există între Dumnezeu şi păcătoşi, şi anume,
păcatul nostru.
Pe când eram vrăjmaşi, spune Pavel, Dumnezeu a înfăptuit împăcarea prin
moartea Fiului Său. Într‑adevăr, înlăturând vina păcatului nostru, moartea lui
Hristos realizează în realitate şi în fapt împăcarea dintre Dumnezeul Sfânt şi
păcătoşii vinovaţi. Cu motivul războiului eliminat, cu rădăcina problemei
îndepărtată, cu înstrăinarea înlăturată, Dumnezeu se apropie de păcătoşi iar
păcătoşii nu se mai tem de‑acum să se apropie de Dumnezeul sfânt prin
Evanghelie. Datorită lui Isus Hristos şi crucii, războiul cu Dumnezeu s‑a
încheiat şi a venit pacea, o pace cu mult mai mari ramificaţii decât Ziua
Victoriei în Europa. Pentru că această pace are consecinţe eterne. Rezultatul
acestei păci este acela că noi toţi suntem cruţaţi de mânia lui Dumnezeu în
ziua judecăţii care urmează să vină.
Pavel nu ia în considerare doar trecutul (moartea lui Hristos înlătura vina
pentru păcatul nostru înfăptuind pacea cu Dumnezeu), el priveşte şi spre
viitor, spre sfârşitul veacurilor, pentru că, murind ca să realizeze împăcarea,
cu cât mai mult vom fi noi mântuiţi în viitor de viaţa lui Hristos. Făcând pace
prin cruce, Hristos în mod cert va duce mântuirea noastră la ţelul ei suprem,
care este eliberarea de mânia lui Dumnezeu, viaţa veşnică şi primirea tuturor
binecuvântărilor moştenirii. Învierea lui Isus Hristos este dovada că El are
putere asupra vieţii şi morţii. Prin unirea noastră cu Isus Hristos, prin
credinţa în învierea Lui, vom primi viaţa. Suntem mântuiţi de viaţa Lui pentru
că viaţa Lui rezultă din ascultarea de care a dat dovadă până la moarte. Prin
credinţă suntem uniţi cu un Mântuitor viu, înviat şi înălţat la cer.
Însă Pavel mai trebuie să explice încă un punct. În versetul 11 el scrie: „Şi
nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos,
prin care am căpătat împăcarea.” În versetele 2-3 Pavel a vorbit deja
despre bucurie, laudă şi exaltare în nădejdea noastră şi în suferinţele noastre
din prezent. Acum el vorbeşte despre bucuria şi lauda noastră în Dumnezeu,
datorită măreţului fapt că împăcarea a fost realizată pentru noi de Isus
Hristos. Ne putem bucura din cauza celor făcute de Isus Hristos pentru noi.
Există o bucurie autentică în cuvintele lui Pavel de aici, pe care un scriitor
o caracterizează ca fiind „exuberanţa spontană a vieţii creştine”. De ce nu?
Războiul s‑a sfârşit. Nu mai suntem vrăjmaşii lui Dumnezeu. Avem acum pace şi
acces la Dumnezeu.
Ce luăm cu noi în această dimineaţă ca o aplicaţie? În multe feluri,
această întreagă secţiune este o aplicaţie. Pentru că, amintindu‑ne de
binefacerile îndreptăţirii noastre, Pavel ne arată cât de importantă este
această doctrină şi ce impact are asupra fiecărei faţete a vieţilor noastre de
creştini. Pentru că suntem îndreptăţiţi, avem pace cu Dumnezeu. Însăşi
înţelegerea adevărului că Dumnezeu nu mai este mâniat pe noi, datorită crucii
lui Isus Hristos, ne dă acel lucru după care tânjesc atât de mulţi oameni şi
trăiesc întreaga viaţă fără să‑l găsească – o conştiinţă curată. Să ştim că
păcatele ne sunt iertate şi că suntem socotiţi neprihăniţi este o binecuvântare
nemăsurată, o binecuvântare care reduce la tăcere acea voce a îndoielii. Face
să tacă acea voce a auto‑condamnării. Avem pace! Războiul s‑a sfârşit! Dumnezeu
a fost duşmanul nostru, dar acum este prietenul nostru plin de îndurare la care
avem cel mai intim acces. Pentru că avem pacea, avem şi nădejdea. Vedem că,
deşi Isus a suferit peste măsură de mult, El a şi triumfat. De aceea, atunci
când suferim (şi cu toţii vom suferi într‑o măsură sau alta), avem nădejdea că
vom triumfa la fel ca Isus, care a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.
După cum suferinţa lui Hristos a avut un scop, la fel are şi suferinţa
noastră. Necazul, spune Pavel, aduce răbdarea, răbdarea aduce biruinţa în
încercare iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Prin suferinţă devenim veterani
încercaţi, oţeliţi în luptă, aşteptând victoria finală care va veni cu
siguranţă, în acelaşi fel victoria lui Hristos asupra morţii a avut loc după
suferinţele Sale. Chiar dacă semnificaţia completă a suferinţelor noastre ne
este încă ascunsă, e foarte probabil să rămână ascunsă până în viaţa viitoare.
Uneori disperăm şi vrem să renunţăm, cu toate acestea avem nădejdea că într‑o
zi vom vedea slava lui Dumnezeu când tot păcatul, toată boala şi toată
suferinţa vor face loc slavei veacului viitor. Nimic nu ne ajută mai mult
atunci când suferim decât priveliştea ţelului spre care ne poartă suferinţele –
slava lui Dumnezeu şi înnoirea tuturor lucrurilor, datorită crucii lui Isus
Hristos. Toate acestea sunt ale noastre datorită morţii şi învierii lui Isus
Hristos, pe care Pavel Îl numeşte viaţa noastră. Să ne bucurăm deci împreună cu
Pavel, să ne lăudăm şi să ne exaltăm în suferinţele noastre şi în nădejdea
slavei noastre viitoare. Pentru că Dumnezeu Şi‑a turnat dragostea pentru noi în
inimile noastre prin Duhul Sfânt binecuvântat iar noi vedem în crucea lui Isus
Hristos adevărul glorios că Dumnezeu ne‑a iubit pe când eram noi încă păcătoşi.
Datorită acelei cruci, avem pace cu Dumnezeu. Dumnezeu a fost împăcat cu noi şi
noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu. Această declaraţie a lui Isus Hristos despre
binecuvântarea pe care am primit‑o de la Dumnezeu trebuie să ne umple pe toţi
de bucurie.
Haideţi să ne rugăm.
Părinte ceresc, suntem recunoscători pentru această declaraţie glorioasă
că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Fă ca înţelegerea
acestui adevăr să ne dea speranţă în mijlocul suferinţei. Ajută‑ne să vedem în
mormântul gol slava veacului viitor astfel încât, atunci când suferim, să vedem
ţelul spre care ne îndreptăm – să stăm în prezenţa lui Dumnezeu, datorită
vieţii şi morţii lui Isus Hristos, şi să primim acea binecuvântată moştenire pe
care Tu ai promis‑o tuturor celor care vor îmbrăţişa această promisiune prin
credinţă. Toate acestea sunt ale noastre prin Isus Hristos, Fiul Tău, care a
murit pentru noi, care a purtat mânia Ta împotriva noastră în trupul Său, care
ne‑a împăcat cu Tine, care Şi‑a vărsat sângele pentru noi, care ne‑a
răscumpărat, astfel încât toate aceste lucruri să fie acum ale noastre. Ajută‑ne
să fim plini de bucurie. Ajută‑ne să ne lăudăm cu asta. Ajută‑ne să ne exaltăm
în crucea lui Isus Hristos. Pentru că, datorită crucii avem acum pace cu
Dumnezeu. În Numele lui Hristos Îţi mulţumim pentru aceasta. Amin.
Tradus de Florin Vidu
https://www.rcrwebsite.com/romans11.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu