duminică, 9 iunie 2019

Fără ruşine şi fără iubire (de Roger Scruton)


Roger Vernon Scruton (n. 27 feb. 1944) este un filosof și scriitor conservator. Autor al peste 30 de cărți, incluzând Art and Imagination (1974), Sexual Desire(1986), The Aesthetics of Music (1997), și A Political Philosophy: Arguments For Conservatism (2006).
Conform poemului faimos al lui Phillip Larkin, raportul sexual a început în 1963. Patru decenii au trecut de atunci și aceste decenii au fost martori ai recunoaşterii crescânde că eliberarea sexuală nu constituie răspunsul la problemele sexului, ci este încă un adaos la ele.
Moralitatea sexuală tradiţională întărea angajamentul social al căsătoriei ca singurul drum acceptabil către eliberarea sexuală. O astfel de moralitate este uşor de înţeles. Are o funcţie socială clară – aceea de a asigura familii stabile şi de a garanta transferul de capital social de la o generaţie la alta – şi are o atracţie intrinsec raţională în a da sens dragostei, angajamentului, geloziei, curtării şi dramei sexelor. Problema este că întârziindu-ne plăcerile, moralitatea sexuală tradiţională creează un stimulent puternic pentru a se scăpa de ea. Şi asta am şi făcut, am scăpat de ea, cu o izbucnire de jubilaţie ce s-a făcut tot mai mică până a devenit un neliniştitor nod în gât.
Situaţia în care ne aflăm în prezent este nouă sub multe aspecte. Poate că cel mai interesant dintre ele este efortul enorm care este depus acum pentru înfrângerea sau abolirea ruşinii. Cartea Facerii ne spune povestea Căderii omului, pricinuită de mâncatul din Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului. Biblia ne spune că până la consumarea fructului oprit, „omul şi femeia lui erau amândoi goi, şi nu le era ruşine”. Dar nici nu au terminat bine de mâncat că „li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.”
Când faci ceva greşit şi eşti descoperit, îţi este ruşine de tine însuţi. Acest tip de ruşine este o emoţie morală, fundamentată pe gândul că altcineva te judecă, dar nu la ea fac trimitere versetele citate care au ca temă ruşinea sexuală. Ruşinea sexuală diferă de cea morală sub două aspecte. În primul rând, nu este o mărturisire a unui rău comis; din contră, este mărturie a ezitării de a face sau de a suferi un rău. În al doilea rând, nu este neliniştită, aşa cum este ruşinea morală, de gândul că eşti judecat ca sine, ca fiinţă liberă, ca subiect moral. Din contră, ea răsare din gândul că eşti judecat ca un corp, un mecanism, un obiect. De aceea filosoful german Max Scheler a descris ruşinea sexuală ca Schutzgefühl, o emoţie-scut care te protejează de abuz, fie al altuia, fie al tău. Dacă ne pierdem capacitatea de a ne ruşina, nu recăpătăm inocenţa animalelor; devenim neruşinaţi şi asta înseamnă că nu mai suntem apăraţi de prădătorul sexual.
Ruşinea încă mai exista în 1963. Cuplurile îşi ascundeau dorinţa de restul lumii şi uneori unul de celălalt, cel puţin până în momentul când putea fi exprimată clar. Obscenitatea era dezaprobată şi nimeni nu o dezaproba mai mult decât profeţii eliberării, asemenea lui Herbert Marcuse şi Norman O. Brown. Pentru ei sexul era ceva frumos, chiar sacru, care nu trebuie murdărit de limbaj obscen, glume proaste sau manifestări exhibiţioniste. De atunci, însă, ruşinea a fost alungată din cultură. Asta vedem la Reality TV, care ar trebui să se numească Fantasy TV, din moment ce aceasta îi este funcţia. Au fost înlăturate toate piedicile de limbaj, gândire sau comportament şi copiii sălbăticiţi se perindă în faţa ochilor noştri, jucându-şi pe ecran jocurile murdare. Nu este o privelişte încântătoare, dar acest lucru este intenționat.
Această neruşinare este încurajată de educaţia sexuală din şcolile noastre care încearcă să micşoreze diferenţele dintre noi şi celelate animale şi să înlăture orice urmă a interzisului, periculosului sau sacrului. Conform literaturii standard aprobate de DES, ruşinea este o invaliditate persistentă, iniţierea sexuală înseamnă să depăşeşti emoţiile „negative”, să pui la o parte ezitările şi să te bucuri de un „sex bun”. Întrebările despre „cine”, „cu cine” şi „de ce sex” sunt probleme de alegere personală – rolul educaţiei sexuale nu este acela de a face alegerea, ci de a o înlesni.

În acest fel încurajăm copiii să manifeste un interes prematur şi depersonalizat faţă de propria sexualitate şi în acelaşi timp îi facem să se isterizeze la gândul că există pedofili. Văd în asta dovada vie că ruşinea nu este un lux, cu atât mai puţin o inhibiţie ce trebuie lepădată, ci o parte integrantă a condiţiei umane; este emoţia fără de care dorinţa sexuală adevărată nu se poate dezvolta şi, dacă există educaţie sexuală autentică, ea constă în învăţarea copiilor nu să îşi lepede ruşinea, ci să şi-o însuşească.
La fel de nouă este şi pierderea conceptului de dorinţă sexuală normală. În 1963 încă mai priveam homosexualitatea ca pe o perversiune, chiar dacă una mai degrabă fermecătoare şi de invidiat. Încă mai credeam că dorinţa sexuală are o desfăşurare normală, în care bărbatul şi femeia se apropie unul de altul prin consimţământ reciproc și pentru plăcerea reciprocă. Consideram respingător sexul cu copii şi de negândit sexul cu animale, cu excepţia scopurilor literare. Datorită în parte propagandei masive a lobby-ului gay, în parte pseudo-ştiinţei mincinoase a Institului Kinsey (al cărui fondator şarlatan a fost admis în rândurile sfinţilor şi ale eroilor), am abandonat conceptul de perversiune şi am acceptat versiunea oficială a „orientării sexuale” ca un fapt natural şi de nedepăşit.
Într-adevăr, lucrurile au mers chiar mai departe. În jurul anului 1963, filosoful Michael Polanyi şi-a prezentat teoria „inversiunii morale”, conform cărei dezaprobarea îndreptată în trecut împotriva unei activităţi ar putea fi întoarsă împotriva celor care încă o mai dezaprobă. Prin inversiune morală ne apărăm de credinţele noastre anterioare şi de vinovăţia lepădării lor. Inversiunea morală a infectat dezbaterea despre inversiunea sexuală până la punctul în care a redus-o la tăcere. În prezent, a sugera că ar fi mai bine dacă copiii nu ar fi expuşi la homosexualitate sau nu li s-ar inocula ideea că este normală, că scena gay nu este atât de inocentă pe cât pare, ci este o formă de agresiune sexuală – a face asemenea sugestii, oricât de ezitant, te expune acuzaţiei de „homofobie” şi asta va duce la încheierea carierei tale în orice loc al cărui scop director este libertatea de opinie, cum ar fi spaţiul universitar. În acest domeniu, ca în atâtea altele, se aplică principiul conducător al liberalismului; mai precis, acela conform căruia toate opiniile sunt permise, atât timp cât sunt opinii liberale.
Nou este şi modul în care sunt descrise acum sexul şi actul sexual. În 1963 era posibil să crezi că limbajul din Lady Chatterley’s Lover păstra centrul moral al emoţiei sexuale şi îl arăta ca pe un lucru frumos şi personal, așa cum și este. Pentru Lawrence şi urmaşii lui emancipaţi, sexul încă mai mai avea ceva sfânt şi, prin urmare, care putea fi profanat. 40 de ani mai târziu ne-am însuşit obiceiul de a descrie sexul în termeni degradanţi şi depersonalizaţi. Pierzând orice simţ al fiinţei umane făcute „după chipul lui Dumnezeu”, ne răzbunăm pe corp, descriindu-l într-un limbaj pe care lawrenţienii l-ar considera sacrileg.
Sub acest aspect o contribuţie semnificativă a fost făcută de pornografie. Poţi studia o imagine şi zări numai linii, culori şi forme, fără a vedea faţa care străluceşte din ele. Aşa te poţi uita şi la o persoană şi vedea doar corpul, nu sinele care trăieşte în el. Tocmai interesul nostru sexual ne pune în faţa acestei alegeri, aceea de a-l vedea pe celălalt ca subiect sau obiect, ceea ce explică atât şarmul, cât şi pericolul pornografiei – îi înfăţişează pe oameni ca obiecte în aşa fel încât corpul devine în mod straniu opac, o uşă a închisorii în spatele căreia sinele se schimbă, nevăzut şi abia auzit. Oamenii sunt dezgustaţi de pornografie dar şi fascinaţi de ea, iar acum că pe Internet ea este la îndemâna tuturor, se pare că aproape toată lumea intră în ea.
Toleranţa crescândă faţă de pornografie, care în curând va fi considerată o industrie ca oricare alta, protejată de critici prin invocarea aceleiaşi inversiuni morale care apără în prezent homosexualitatea, schimbă rapid modul în care este perceput corpul uman. O modalitate de a înţelege această schimbare este invocarea distincţiei lui Kenneth Clark între goliciune şi nud. În nudurile lui Tiţian veţi vedea deseori un căţel ai cărui ochi şi ţinută a corpului exprimă un interes pasional pentru femeia care se odihneşte pe canapea. Câinii nu au concepţia de goliciune şi lipsa lor de ruşine în faţa cărnii umane ne reaminteşte cât de diferită este forma umană în ochii lor şi în ai noştri. În acest fel, Tiţian ne reîntoarce în Grădina Edenului, învăţându-ne că nu trebuie se vedem acest corp ca fiind gol, de parcă femeia ni s-ar arăta în maniera fetei de la pagina trei (echivalentul britanic al paginii cinci n.t.). Sexualitatea nudului nu ne este oferită, dar rămâne latentă şi prezentă în ea, aşteptându-l pe iubitul căruia îi poate fi oferită nu neruşinat, dar fără ruşine. Câinele ne reaminteşte că ea, spre deosebire de el, este capabilă de ruşine fără să fie ruşinată sau neruşinată. Acest adevăr copleşitor ne este prezentat nu ca gând sau teorie, ci ca revelaţie – tipul de revelaţie care este conţinută în fiecare formă umană, dar care este în mod necesar ascunsă de viaţa noastră de zi cu zi şi recuperată şi clarificată de artă.
Oamenii din imaginea pornografică nu sunt nuduri precum Venus a lui Tiţian, ci sunt goi, chiar dacă sunt parţial îmbrăcaţi. Atenţia este pe actul sexual şi pe organele sexuale care sunt expuse, încadrate de cameră şi detaşate de orice emoţie personală. În acest fel, pornografia realizează o modificare în focalizare, o prefacere în jos, de la persoana umană, obiect al dragostei şi dorinţei, la animalul uman, obiect al fanteziilor transferabile. Această schimbare în focalizare este şi o profanare; concentrându-ne pe lucrurile greşite, pângărim şi micşorăm lucrurile potrivite. În pornografie, dorinţa este desprinsă de dragoste şi ataşată maşinăriei mute a sexului. Asta este dăunător adulţilor în acelaşi fel în care educaţia sexuală modernă este dăunătoare copiilor: subminează posibilitatea unei adevărate dragoste erotice care vine numai când actul sexual este mărginit de prohibiţii, oferit drept cadou şi angajament existenţial.
Extinderea pornografiei pe Internet poate fi uşor explicată. Pornografia are o funcţie, aceea de a ne elibera de angajamente. Viaţa în lumea reală este dificilă şi jenantă. În special dificilă şi jenantă este confruntarea noastră cu alţi oameni care, prin simpla lor existenţă, emit cereri pe care nu vrem să le luăm în seamă.Este nevoie de o mare forţă pentru ca oamenii să fie gata a face sacrificiile de care comunitatea depinde pentru longevitatea ei, de o dorinţă care se fixează pe individ şi il vede ca unic şi neînlocuibil,. Este mult mai uşor să îţi cauţi refugiul în surogate care nici nu ne jenează, nici nu se opun poftelor noastre. Acest obicei creează o lume ascultătoare a dorinţei, în care forţa erotică este disipată şi nevoile dragostei sunt negate.
Efectul fanteziei pornografice este acela de a transforma obiectul dorinţei în marfă şi de a înlocui dragostea şi jurămintele ei remanente cu legea schimbului. Când sexul devine o marfă, cel mai important sanctuar al idealurilor umane devine o piaţă şi valoarea este redusă la preţ. Exact asta s-a întâmplat în ultimele câteva decenii şi este rădăcina culturii post-moderne, explicaţia ultimă a ceea ce poate fi văzut şi comentat sub toate aspectele – cultura noastră a devenit nu numai neruşinată, ci şi lipsită de dragoste, deoarece corpul uman a fost redus în percepţia noastră de la subiect la obiect, de la sine la unealtă.
Distincţia dintre corp şi sine nu trebuie explicată ca o deosebire între corpul fizic şi sufletul eteric. Este o diferenţiere între două feluri de a privi întruparea noastră. Nu este nici o deosebire pe care o putem aplica restului creaţiei, dar aparţine adevărului privitor la condiţia noastră. Numai atunci când privim oamenii aşa cum trebuie, astfel încât întruparea lor fizică devine evidentă punctului de vedere autoconştient care este în mod unic al lor, putem vedea realitatea morală, acea realitate morală la care s-a făcut trimitere când s-a scris că suntem făcuţi în imaginea lui Dumnezeu. Dacă doriţi, puteţi lua expresia ca o metaforă, dar tot se referă la ceva real şi anume la întruparea în formă umană a unei fiinţe libere, capabile de dorinţă, dragoste, angajament şi, de asemenea, ruşine. Această realitatea era încă vie pentru noi cu patru decenii în urmă; astăzi ea încă mai este percepută, dar printr-o lentilă murdară.
Aceste schimbări radicale au consecinţe pe care nimeni nu le-ar fi putut prevesti în 1963. În acel an încă se mai presupunea că bărbaţii fac avansuri şi că femeile cedează acestora numai când consimţământul era deplin. Ce se întâmpla după acest moment era răspunderea atât a bărbatului, cât şi a femeii. Această presupunere nu mai poate fi făcută. În lumea „sexului sigur” (safe sex), acele obiceiuri vechi ale curţii făcute unei femei par anoste şi de prisos. Dacă sexul este simpla tranzacţie care este de vânzare pe internet şi promovată în şcoli, atunci consimţământul este uşor de obţinut şi de făcut cunoscut.
Dar pare că acest consimţământ, obţinut atât de liber şi fără respect pentru preliminariile considerate cândva ca fiind indispensabile, nu este cu adevărat consimţământ şi poate fi retras oricând, chiar şi retrospectiv. Acuzaţiile de hărţuire sau chiar „date rape” sunt păstrate în rezervă. Palma care obşnuia să taie avansurile supărătoare este oferită acum după eveniment, dar într-o formă mult mai mortală, una care nu mai este privată, intimă şi corigibilă, ci publică, militarizată şi, cel puţin în America, având de partea ei obiectivitatea absolută a legii. „Date rape” este astăzi o infracţiune serioasă şi din ce în ce mai des întâlnită în campusurile americane. Din moment ce da înseamnă nu, nu mai contează că fata a spus „da”. În absenţa modestiei feminine, a curtării înflăcărate şi a tactului masculin – încă răspândite în 1963 -, nu mai poţi presupune că o femeie ştie ce face când se află cu tine. „Sexul sigur” este de fapt cel mai periculos. Căsătoria este poate singurul sex sigur pe care îl cunoaştem.
Odată cu „date rape” a apărut şi infracţiunea, mai puţin gravă, de hărţuire sexuală care înseamnă (pentru a fi sinceri) avansuri făcute de un bărbat neatrăgător. Coreografia seducţiei a fost moştenită în 1963 de la instituţia căsătoriei, dar de atunci încoace a decăzut până la punctul în care bărbaţii trebuie să fie grosolani cu privire la ceea ce îşi doresc, nemaifiind nevoiţi să îşi deghizeze dorinţele în spatele unei oferte de protecţie. În consecinţă, bărbaţii neatrăgători, reduşi la nevoia lor sexuală pentru obiectul ei ezitant, se expun umilirii şi pentru că femeile, oricât de mult ar fi şcolite în ideologia feministă, dispreţuiesc bărbaţii care eşuează în a fi bărbaţi şi apar să îi trateze ca simple bunuri, „hărţuirea sexuală” a devenit o acuzaţie serioasă şi extrem de răspândită, o modalitate prin care femeile îşi pot elibera mânia generalizată asupra bărbaţilor, o mânie care este în sine produsul pe termen lung al eliberăii sexuale şi una dintre cele mai nefericite dintre multele moşteniri ale lui 1963.
De patru decenii sfidăm natura umană, făcând presupuneri pur teoretice care se opun obiceiurilor şi instinctelor care au existat, sub o formă sau alta, de la începutul istoriei. Eliberarea sexuală nu va dispare, dar trebuie să o temperăm pentru a salva ordinea naturală pe care o ameninţă şi salvgarda cele două mari proiecte care, din 1963, au fost într-un atât de mare declin: proiectul dragostei şi proiectul creşterii copiilor.
Traducere și adaptare ÎnLinieDreapta după originalul Shameless and loveless.

http://www.culturavietii.ro/2011/05/28/fara-rusine-si-fara-iubire/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu