136
Ana-Maria Carp este economistă, rezidentă în Germania
Există tot mai multe voci, din nefericire și la noi care pledează pentru dezincrimarea eutanasiei (a morții asistate). Nu e ușor; necesită timp, propagandă, și cum se întâmplă mai întotdeauna în cazul revoluțiilor morale, treaba trebuie pornită de jos, de la tineri. Un articol edificator în acest sens este articolul „Religia ca motor de gândire critică” de pe pagina de internet scoala9.ro. Deși pretextul articolului este ora de religie în general și felul în care aceasta poate fi organizată de profesori „non-conformiști”, tema de fond a articolului rămâne eutanasia cu argumentele care pledează în favoarea ei.
În acest articol există două argumentele principale pro eutanasie: ideea că omul este absolut liber să decidă asupra propriei persoane și nici o instanță, morală sau nu, nu poate îngrădi această libertate, la care se adaugă ideea că există circumstanțe de viață incompatibile cu demnitatea umană.
Nu eutanasiere („moarte bună”), ci suicid
O primă observație care se poate desprinde de aici este că argumentația pro eutanasie, atât cea din articol cât și în general, se referă de fapt… la suicid. Nu perspectiva celui care oferă „servicii” de moarte asistată, ci a celui care alege să-și pună capăt vieții este pusă în discuție. A folosi termenul de „eutanasie” în acest caz, înseamnă să atribui unui termen – „eutanasie” – alt sens decât cel pe care îl are în realitate și anume cel de „suicid”. Confuzia din articol nu e întâmplătoare. Suicidul este un cuvânt încărcat negativ – să ne amintim că într-un popor ortodox cum e poporul nostru sinucigașii sunt înmormântați fără slujbă religioasă, în afara cimitirului – este deci absolut necesar să se adopte un termen oarecum neutru, ba poate unul cu o conotație morală. Căci ce este mai frumos decât să ajuți un semen în nevoile lui, oricare ar fi acelea?
Odată stabilit subiectul dezbaterii – suicidul și nu eutanasia; la ea ne vom referi ulterior – să aruncăm o privire la argumente.
În articol ni se vorbește despre libertatea absolută a persoanei, despre „sacralitatea libertății” prin analogie cu „sacralitatea vieții”, despre „prioritatea” libertății în raport cu viața. Este deci, o persoană liberă să-și pună capăt zilelor sau nu? Răspunsul este unul care ține de evidență: firește, de vreme ce există sinucigași. Dilema nu este însă dacă ai sau nu libertatea de a te sinucide, ci dacă e bine, dacă e moral să o faci.
Dacă analizăm fie și superficial vocabularul ales de autorul articolului – „sacralitate”, „viață”, „libertatea ca dar de la Dumnezeu” – observăm o încercare de justificare morală a suicidului: da, e bine să te sinucizi, cel puțin „în anumite condiții”. Condiții care sunt de altfel detaliate în paragraful următor: „suferință fizică sau psihică insuportabilă”. Doar că toată această încercare de justificare este pur și simplu mincinoasă. Morala creștină e în acest sens absolut clară: Dumnezeu ne-a pus în față viața și moartea ca să alegem, liber, viața [1]. Porunca nu este să alegem viața demnă sau viața care ne place, porunca este să alegem viața. „Eu sunt Viața”, ceea ce este echivalent cu a alege să-l urmezi liber pe Hristos. Sinuciderea înseamnă în primul rând alegerea morții împotriva voinței lui Dumnezeu. „Eu nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu!”. Iar ideea că libertatea e mai importantă decât viața nu se regăsește nicăieri în creștinism și numai o persoană rău intenționată sau neinstruită poate face asemenea afirmații.
Există suferință incompatibilă cu demnitatea umană?
Se mai sugerează în articol că există situații de viață incompatibile cu demnitatea umană – „suferințe fizice și psihice insuportabile”. Este de asemenea o minciună: între demnitate și suferință nu există un raport de excludere. Suferința fizică (sau psihică) poate fi purtată cu demnitate sau nu, după cum și starea de sănătate poate fi purtată cu demnitate sau nu. Altfel ar trebui să declarăm în bloc ca având o viață nedemnă toți bolnavii de cancer, de demență, nevăzătorii, etc. Și poate că nu e rău să amintim că stadiul actual al medicinei ne permite să ameliorăm aproape orice suferință fizică sau psihică, astfel încât suferințele insuportabile să devină măcar suportabile dacă nu pot fi tratate.
O primă concluzie ar fi deci că nu există „justificare” moral-creștină pentru suicid și nici un fel de condiții speciale care să abolească obligația de a alege viața.
Să revenim acum la eutanasie, discuție pe care articolul o ocolește. Se acceptă în general că eutanasia este ajutorul (medical, dar nu numai) acordat cuiva să moară, de regulă fără dureri. Dar aceeași definiție se poate aplica și omuciderii: și în acest caz criminalul își „ajută” victima să moară. Că lucrurile chiar așa stau este confirmat și de Codul Penal care la articolul 191, „Determinarea sau înlesnirea sinuciderii”, incriminează pe cei care facilitează moartea unei persoane încadrând-o în categoria infracțiunilor împotriva vieții. Susținătorii eutanasiei argumentează aici că diferența între eutanasie și omucidere este voința libera a victimei. Nu executantul decide moartea victimei, ci victima însăși. Se manifestă voința liberă a persoanei în orice situație? Este o persoană care suferă de depresie în stare să-și exercite liber voința? Evident, nu. Dar persoana ajunsă într-o profundă criză personală (de natură emoțională, materială, etc.) care consideră că nu există alternativă? Vrea cu adevărat să moară sau are doar nevoie de ajutor să vadă alternativele? Voința ne poate juca feste și nu avem criterii obiective pentru a stabili când voința este liberă, afectată de boală sau influențată de mediul social. De aceea eutanasia este incriminată penal și e bine să rămână așa.
Aktion T4, programul de eutanasiere aplicat de regimul nazist
Discuția despre eutanasie nu ar trebui însă să ignore faptul că avem în istorie un trist precedent: este vorba de programul Aktion4 al regimului nazist, program destinat exterminării bolnavilor și persoanelor cu handicap. Și în acest caz s-a folosit termenul de „eutanasie” pentru lichidarea a aproximativ 100.000 de persoane. Cred că nu se îndoiește nimeni că în acest caz eutanasia înseamnă crimă împotriva umanității. Și pentru că trebuie să învățăm din lecția trecutului să ne amintim că și atunci regimul apela la argumentul „demnității umane”; persoanele cu handicap fiind „milostivite” („Gnadeakt”) sau chiar „mântuite” („Akt der Erlösung”) prin eutanasie.
Să ne mai amintim și de alt argument folosit de regimul nazist și anume cel de natură financiară. „Boala ereditară a acestui suferind costă comunitatea de-a lungul vieții 60.000 de mărci. Camarade, sunt și banii tăi!” este textul unui slogan nazist („60.000 RM kostet dieser Erbkranke die Volksgemeinschaft auf Lebenszeit. Volksgenosse, das ist auch Dein Geld.”).
Oricât ar părea de incredibil, motivația utilitaristă a reapărut acolo unde eutanasia a fost legalizată. În mai 2017 un articol din The Washington Times denunța practica unor companii de asigurări de sănătate din Oregon de a refuza unor bolnavi – unii dintre ei cu șanse de vindecare! – costurile de tratament, oferind în schimb preluarea costurilor cu „serviciile” de moarte asistată. Se îndoiește cineva că logica asigurătorilor a fost cea a eficienței financiare?
Să nu ne amăgim: în momentul în care creăm o oportunitate se vor găsi oameni sau instituții care să profite de ea, în cazul de față companiile de asigurări de sănătate. Cât de liber se manifestă în acest caz voința bolnavilor puși în fața acestei alegeri? Și care e diferența între administrarea cu forța a unei substanțe letale în regimul nazist și acceptarea substanței în cauză sub amenințarea cu suferințe fizice insuportabile – consecința bolilor incurabile lipsite de un minim tratament?
Companiile de asigurări de sănătate au fost primele care au reacționat la noile oportunități oferite de comerțul cu moartea. Nu înseamnă că sunt singurele. Ce e cu sistemul de pensii? Nu se aplică și acolo principiul eficienței? Ca să nu mai amintim faptul că pe fondul scăderii demografice acesta se află în prag de colaps cam peste tot în Europa. Odată ce eutanasia este acceptată și legalizată pe scară largă, este un scenariu atât de improbabil să ne imaginăm că după bolnavi cronici vor urma pensionarii? Urmați de asistați sociali, persoane cu handicap, leneși, neadaptați, indezirabili…
Dacă punem lobby-ul pentru legalizarea eutanasiei în contextul mai larg al avansului tehnologic și al visului transhumanist al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte lucrurile încep să capete sens. Este absolut logic ca o societate care reușește cu ajutorul tehnologiei să prelungească viața sau chiar să o abolească, să aibă o soluție la problema demografică: dacă numărul nașterilor nu mai corespunde cu cel al deceselor, este evident că se ajunge la dezechilibru. Și ce simplu s-ar regla lucrurile dacă unii dintre noi ar alege ”liber” să plece… S-au întrebat susținătorii eutanasiei în ce categorie se vor afla în societatea viitorului?
Revenind la articolul de la care am plecat, mi-aș dori ca asociațiile profesorilor de religie – în măsura în care ele există, creștinii, părinții direct implicați să reacționeze la această nouă cultură a morții. Ce se poate face? Probabil nu foarte multe. Dar o cerere din partea părinților să se respecte programa școlară, delimitarea profesorilor de religie de metodele extrem de discutabile ale doamnei profesoare Laura Sftifter și o reacție din partea creștinilor prin luări de poziție ferme împotriva legalizării eutanasiei se poate face…
–
[1]. „Viaţă şi moarte ți-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi.” (Deut. 30:19)
http://www.culturavietii.ro/2019/05/30/eutanasia-de-la-crima-contra-umanitatii-la-drept/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu