Aspecte principiale
Aşa cum se poate deduce din textele patristice prezentate mai jos nu orice fel de atitudine a soţilor cu privire la propria sexualitate şi capacitate procreativă este compatibilă cu statutul de următori ai lui Hristos. Se pune întrebarea dacă „ferirea” de procreaţie este compatibilă şi întrebarea este cât se poate de legitimă de vreme ce orice „metodă naturală” are totuşi acest numitor comun cu avortul şi contracepţia non-abortivă (condom etc.), chiar dacă nu are neapărat aceeaşi gravitate.
Dar de ce ar fi „ferirea” ceva impropriu credinţei noastre? Pentru că aşa cum susţine în unanimitate Tradiţia noastră:
1) Capacitatea de a procrea este un dar primit de la Dumnezeu „de la Care îşi trage numele toată paternitatea în cer şi pe pământ” (Efes. 3,15) – prin care părinţii devin colaboratori intimi ai Lui: „Şi precum Dumnezeu e începutul şi obârşia tuturor, ca Făcător şi Creator, aşa şi fiecare dintre cei ridicaţi la ştiinţa de născători este ca o rădăcina a naşterii copilului ca născut din sine şi ca un izvor al trecerii lui în existenta. Aşadar, slujba tatălui şi a mamei spre aducerea la existenţă a tuturor celor de pe pământ este un chip al Creatorului tuturor.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr)
2) Procreaţia, care pentru un necredincios poate fi rezultatul unui hazard biochimic, pentru un credincios este expresia voii lui Dumnezeu şi presupune o intervenţie directă a Lui, întrucât ceea ce vine pe lume nu e o gâză sau o pisică (şi acestora Dumnezeu le poartă de grijă), ci un chip al Său, destinat veşnicei Sale iubiri. Nu doar în cazul lui Adam şi al Evei a fost vorba de o lucrare divină specifică ci şi în cazul nostru al tuturor: „Iar dacă ar fi să-i recunoaştem celui dintâi zidit un privilegiu, ca fiind învrednicit de mana lui Dumnezeu, acesta e unul numai de cinste iar nu de fire. Căci s-a făcut din pământ ca şi toţi [ceilalţi], iar mâna care l-a plămădit cândva pe Adam aceeaşi [e cea care] şi acum şi întotdeauna plămădeşte şi îi constituie pe cei care vin după el.” (Sf. Atanasie cel Mare, Despre Sinodul de la Niceea) „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118), mărturisim cu ocazia Botezului.
3) Dacă e aşa, nici naşterea, nici nenaşterea nu sunt pur şi simplu după „planificarea” cuiva, ci după planul din veci al lui Dumnezeu cu privire la cei pe care binevoieşte să-i aducă de la nefiinţă la fiinţă. Fără împlinirea acestui plan, la care îi cheamă colaboratori pe părinţi, nici împlinirea Bisericii şi a Împărăţiei cerurilor nu este posibilă: „Întrucât Biserica este trup al lui Hristos […], până când n-au venit la existenţă sau au bineplăcut toţi, nici trupul lui Hristos nu este întreg, nici lumea de sus nu se umple – iar aceasta este Biserica lui Dumnezeu – căci mulţi sunt astăzi în lume necredincioşi, […] mulţi care trebuie încă să se nască şi bine să placă lui Dumnezeu până la trâmbiţa cea de pe urmă. Căci trebuie să se nască şi să fie aduşi la existenţă toţi cei preştiuţi şi să se umple lumea cea mai presus de lume a Bisericii celor întâi născuţi…” (Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice)
4) Prin urmare, dacă „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute” (Crezul) este atât de intim implicat în procreaţie, iar aceasta este nu mai puţin decât o etapă a realizării vieţii veşnice, atunci „ferirea” apare pur şi simplu ca o dezicere de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume, în general şi în viaţa conjugală, în particular. În calitate de creştini, noi ne rugăm Tatălui, aşa cum ne-a învăţat Fiul, „facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Cum putem în acelaşi timp să dorim să nu se facă voia Lui? Şi cum putem şti care este voia Lui dacă evităm s-o aflăm?
Problema spirituală a „planificării” este evitarea copilului, considerat din diverse motive inoportun. Ce se întâmplă atunci când copilul este în acelaşi timp oportun din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi inoportun din punctul de vedere al părinţilor? Este expresia „sarcină nedorită” sau „copil nedorit” admisibilă dpv creştin, mai ales dacă auzim cuvintele Mântuitorului „de voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”?!
Aspecte practice
O altă întrebare legitimă este ce se întâmplă când „metoda” eşuează? Urmează „contracepţia de urgenţă”, avortul sau resemnarea? Chiar şi în acest ultim caz, „metoda naturală” nu înlătură de la sine problema „copilului nedorit”. A nu omorî nu e specific creştinismului; aceasta ţine de morala naturală, a tuturor oamenilor. Mântuitorul ne învaţă în plus nici să nu ne mâniem, nici să nu poftim, adică pune chestiunea moralităţii faptelor noastre la înseşi rădăcinile lor, la intenţii. Şi aceasta pentru că nimic nu săvârşeşte omul fără să nu fie mai întâi în sufletul său, în aspiraţiile şi mintea sa. Mai mult, înainte de-a ajunge noi în Împărăţia Cerurilor, trebuie să vină ea în sufletele noastre. Până acestea nu sunt şi ele încreştinate cu adevărat, nu ne putem lăuda că suntem creştini.
„Aveţi în voi mintea lui Hristos” ne îndeamnă Sf. Ap. Pavel. Să gândim şi să dorim noi ca Dumnezeu? Altfel spus: cine poate dori toţi copiii pe care i-ar rândui Dumnezeu? Dar aceasta nu mai e o problemă de principiu ci de realitate: realitatea puţinătăţii credinţei noastre.
Or, toate aceste atitudini privind viaţa intimă şi procreaţia ţin de credinţă la fel de mult (sau de puţin) ca şi alte aspecte ale vieţii creştine, deci sunt realizabile printr-o anumită educaţie. A-i educa pe oameni în specificul credinţei ortodoxe nu e ceva mai ilogic decât a-i educa pentru metodele naturale sau pentru contracepţie ş.a.m.d., deşi e mai greu. Dar cine a spus că ceea ce e mai de preţ se obţine mai uşor?
A gândi şi a trăi în Hristos şi ca El este realizabil dacă Hristos Însuşi trăieşte în şi cu noi, şi anume zilnic. De pildă, în timpul zilelor de post, orice creştin este chemat să fie monah – acel „ca şi cum nu ar avea” din 1Cor. 7,29 ţinând castitatea şi sărăcia (de vreme ce nu postim numai ca regim alimentar, dar şi ca surplusul să-l putem dărui săracilor). În acest sens, vechea tradiţie morală creştină ştia de un ritm calendaristic al nupţialităţii şi procreaţiei după ciclurile anuale de reproducere ale plantelor şi animalelor, legate la rândul lor sărbătorile agrare şi pastorale. (cf. textul Sf. Nil Ascetul citat)
Din punct de vedere ortodox, nu atât mărimea familiei ar trebui planificată sau controlată cât pornirile naturale sexuale. Nu e tocmai acest lucru specific naturii umane, raţionale, şi anume stăpânirea de sine? De altfel, ca să aibă o eficienţă semnificativă, „metodele naturale” pretind ele însele o auto-disciplină în doi foarte riguroasă, adică abţinere (apreciată de OMS până la aproape jumătate din perioada ciclului) şi o monitorizare continuă a simptomelor fiziologice. Desigur că aceasta îi face pe soţi mai responsabili de viaţa lor decât contracepţia, ce rămâne cu unele excepţii, treaba femeii, dar nu rezolvă chestiunea responsabilităţii pentru viaţa veşnică, care constituie specificul libertăţii creştine.
Dar nu se justifică uneori „ferirea” prin situaţia materială sau sănătatea unuia (ambilor) soţi? Personal, cred că după atâţia ani de ateism teoretic (în învăţământ şi în cultură) şi practic („descurcăreala” cu orice preţ, pentru a supravieţui), ceea ce ne lipseşte probabil cel mai mult e nu atât o economie prosperă (e o evidenţă că mentalitatea abortivă şi contraceptivă e dominantă tocmai în ţările dezvoltate – care nu şi-au obţinut bunăstarea prin politici antinataliste, ci mai ales prin munca emigranţilor!), ci o educaţie ortodoxă credibilă în vederea solidarităţii în iubire.
Ce înseamnă aceasta? „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gal. 6,2). Din nefericire, impactul „metodelor naturale” în privinţa desolidarizării dintre familie şi comunitatea în care trăieşte nu e mult deosebit de cel al celorlalte metode. Atâta timp cât va fi prezentată, alături de contracepţia artificială, ca „o soluţie uşoară la problema sarcinii nedorite”, aproape orice naştere va deveni dintr-un act uman firesc şi dorit o chestiune de eroism moral. Dacă cineva şi-l asumă, iar apoi solicită ajutorul comunităţii pentru creşterea copilului, va primi replica pe care o putem auzi deseori: „Creşte-ţi-l, dacă l-ai făcut! De ce nu te-ai ferit, de ce n-ai luat pilula, sau de ce nu l-ai avortat?” În afara unei întregi comunităţi, şi nu doar a unei familii, care s-o susţină atât moral cât şi material, naşterea unui singur copil poate fi transformată de mentalitatea „feririi” într-o sarcină aproape imposibil de purtat.
Dar, nu sunt totuşi metodele naturale măcar „răul cel mai mic”? Nu sunt măcar o soluţie acceptabilă într-o situaţie socială dată? Nu e tocmai sigur că sunt. În primul rând, a miza pe rău, oricât de mic ar părea, nu e fără urmări spirituale, uneori grave. În cele ale conştiinţei nimeni nu poate trişa liniştit. Una e să crezi că ceea ce urmăreşti e bine, chiar dacă nu reuşeşti să-l atingi imediat sau deplin, şi alta să mizezi pe „răul cel mai mic”, care poate fi sau deveni pe termen lung cât se poate de mare. Desigur, de câte ori nu apelăm la aşa ceva, dar întotdeauna ne spunem că e pentru ultima dată, aşadar nu se poate stabili un principiu din aceasta.
Desigur, un duhovnic poate îngădui şi ierta „răul mai mic”, când există pocăinţă, dar numai ca o pedagogie ce porneşte de la nivelul actual al credinciosului său către o creştere treptată în credinţă şi virtute. Aceasta presupune o relaţie personală temeinică şi stabilă între duhovnic şi credincios, fără de care îngăduinţa răului, cât de mic, nu mai e decât complicitate iresponsabilă. Cu alte cuvinte, dacă educaţia privind „metodele naturale” ar face parte dintr-o strategie pedagogică şi tranzitorie, spre o atitudine ortodoxă mai matură, atunci ar avea o anumită justificare, însă ele sunt cel mai adesea prezentate ca soluţie efectivă şi, ca atare, definitivă.
Contraargument
Cineva ar putea susţine, după modelul romano-catolic, că, întrucât există o perioadă lunară a femeii natural infertilă, Dumnezeu însuşi a rânduit posibilitatea manifestării relaţiilor conjugale fără scop procreativ. Această remarcă pretinde însă o interpretare mai atentă.
Trebuie să observăm, în primul rând, că nu doar în perioada lunară există un timp infertil, dar există şi o infertilitate naturală datorată vârstei, până la pubertate şi la menopauză. Or, în primul caz Biserica nu acceptă defel căsătoria (spre deosebire de unele culturi care practică o căsătorie timpurie), iar în cel de al doilea o descurajează.
De asemenea, există perioada natural infertilă din timpul sarcinii, însă tradiţia Patristică consideră relaţiile sexuale în această perioadă reproşabile.
Mai mult, cu întreaga antichitate, Sf. Părinţi credeau că în timpul scurgerii menstruale femeia este natural infertilă şi tocmai de aceea, urmând Sf. Scriptură (Levitic 18), consideră relaţiile sexuale desfăşurate acum întinate.
Aşadar, descoperirea infertilităţii naturale a femeii nu este o noutate absolută. În măsura în care Biserica a fost conştientă de aceasta nu numai că nu a salutat folosirea ei pentru relaţii conjugale fără „pericolul” de a procrea, dar chiar le-a interzis sau măcar a le-a descurajat, din motive spirituale clare: lupta cu patimile trupeşti şi îndreptarea iubirii conjugale spre sensul ei duhovnicesc.
Excurs patristic
Sf. Iustin Martirul: „Dar dacă în principiu noi nu ne căsătorim decât cu scopul de a creşte copii, în cazul când renunţăm la căsătorie, facem aceasta cu scopul de a ne înfrâna cu desăvârşire.” (Apologia întâia)
Atenagora Atenianul: „De dragul nădejdii în viaţa veşnică, noi suntem în stare să dispreţuim nu numai bunurile vieţii pământeşti, ci chiar şi unele plăceri îngăduite ale sufletului, încât şi cu femeia cu care ne-am însoţit în căsătorie, potrivit rânduielilor căsătoriei, noi nu ne îngăduim alte raporturi decât cele legate de gândul de a naşte copii.” (Solie în favoarea creştinilor)
Clement Alexandrinul: „Iar împreunarea nesăvârşită pentru naşterea de prunci este o batjocorire a firii pe care trebuie să ne-o întipărim ca pe un dascăl al înţeleptelor învăţăminte de a păzi vremea potrivită care-şi spune cuvântul atât pentru bătrâneţe cât şi pentru copilărie. Căci celor bătrâni nu le mai îngăduie să se căsătorească, iar celor prea tineri nu li se socoteşte sosită încă vremea, astfel să nu se căsătorească nicidecum. Căci căsătoria este dorinţa de a avea copii, iar nu aruncarea fără rost a seminţei. […] Firea însăşi nu dă întotdeauna îngăduinţă ca să se împlinească rostul căsătoriei. Este de dorit îmbrăţişarea care se face la timpul potrivit.” (Pedagogul)
Sf. Atanasie al Alexandriei: „Fericit cel ce luând de bunăvoie în tinereţea sa jugul căsătoriei s-a folosit de fire spre naşterea de prunci. Însă dacă s-a folosit spre desfrânare îl aşteaptă pedeapsa despre care a scris Apostolul.” (cf. Evrei 13,4) (Epistola către Amun, sau Canonul 1)
Sf. Grigorie din Nazianz: „E bine să te căsătoreşti, sunt de acord, căci nunta este cinstită în toate, iar patul neîntinat. E bine pentru cei cumpătaţi, iar nu pentru cei neînfrânaţi şi care doresc să dea cărnii mai mult decât ceea ce i se cuvine. Când este numai căsătorie şi conjugare şi dorinţă pentru urmaşi, căsătoria este cinstită căci caută să placă mai mult lui Dumnezeu. Însă când aprinde materia şi ne aruncă în spini şi descoperă calea răutăţilor, atunci revin spunând că nu e bine să te căsătoreşti.” (Cuvântarea 37)
Sf. Chiril al Ierusalimului: „Să fie cu bună nădejde cei căsătoriţi, cei care folosesc căsătoria după lege, după aşezământul dumnezeiesc iar nu după bunul plac al destrăbălării, cei care cunosc vreme de reţinere, pentru a se îndeletnici cu rugăciunea, cei care aduc la Sfânta Liturghie în Biserică trupuri şi veşminte curate, cei care au intrat în căsătorie pentru naştere de prunci, iar nu pentru iubirea de plăceri.” (Cateheze baptismale, 4)
Sf. Ioan Gură de Aur: „[Isaac] toate le făcea pentru cele de sus, dând dovadă de înţelepciune şi cumpătare. Căci şi după ce a născut un copil el n-a mai avut legături trupeşti cu femeia sa şi abia după ce a trecut floare tinereţii s-a căsătorit cu ea, arătând că n-a făcut aceasta din patimă ci ca să slujească făgăduinţei lui Dumnezeu.” (Omilii la Evrei, 24)
Nil Ascetul: „Căci vieţuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduită aceeaşi nouă şi dobitoacelor, de către Făcător […] De aceea [dobitoacelor] le sunt puţine şi plăcerile de sub pântece, pentru că nu-şi aprind dorinţele de nici o mâncare grasă, încât nici nu ştiu totdeauna de deosebirea dintre partea bărbătească şi cea femeiască. Căci un singur timp al anului le stârneşte această simţire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însămânţarea aceleiaşi specii, spre păstrarea neamului; în cealaltă vreme aşa de mult se înstrăinează, încât uită cu totul de o astfel de dorinţă. Dar oamenilor, pofta nesăturată după plăcerile desfrânate, odrăslită din belşugul şi felurimea mâncărilor, le-a semănat dorinţe furioase, neîngăduindu-le patima să se liniştească în nici o vreme.” (Cuvânt ascetic, 71)
Sf. Chiril al Alexandriei: „Aşadar unirea (trupească) este osândită dacă nu-l are ca lege pe Cel ce încununează şi ca început cu adevărat al lucrului dorinţa naşterii de prunci. Prin urmare, cel puţin referitor la apetiturile singure şi la mişcarea carnală, zămislirea noastră e întru fărădelegi şi mamele concep întru păcate. Dacă naşterea are iubirea de carne a trupurilor ca rădăcină, bolnavă e şi ea şi cele născute din ea.” (Comentariu la Psalmi)
Sf. Maxim Mărturisitorul: „…Când e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci, cel ce urmăreşte plăcerea greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuniţare (abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea.” (Capete despre dragoste, II, 17)
Sfântul Ioan Ajunătorul: „Iar asupra femeilor trebuie să se facă o mare cercetare şi precizare. Căci ele ajung repede până la vrajitorii şi otraviri şi la alte fapte ruşinoase, pe care e înfricoşător chiar şi să le pomeneşti, cu atât mai mult să le faci. Ele îi întinează şi în vremea rânduielilor lor lunare pe bărbaţii care nu ştiu (de ea). […] Femeile ajung la crimă până şi împotriva zămislirii, ba chiar şi împotriva zămislirilor deja împlinite. Căci unele dintre ele ucid lună de lună cu o iarba, precum eu, nevrednicul, şi acest lucru vrednic de plâns l-am luat asupra mea, laolaltă cu cele scrise înainte. Şi astfel trebuie să înaintăm cercetând toate: câţi copii au ucis, şi mai ales cele necăsătorite, şi prin care metode au ucis. Căci una este a bea o poţiune şi a nu mai zamisli, ceea ce este mai grav dintre toate, şi alta este a ucide prin băuturi fătul deja purtat în pântece. A lepăda lună de lună prin ierburi embrionul este cea mai mârşavă dintre toate crimele, care de altfel şi are epitimia până la moarte. Chiar dacă ar înceta (lepadarea), să nu se împărtăşească. Femeile, când sunt tăiate de la Biserica, să facă numai închinăciuni, fără metanii. Totuşi, femeile nu sunt la fel de slabe ca şi bărbatii; unele îşi păzesc fecioria şi nu cunosc de loc unirea cu un bărbat nici în minte. Acestea sunt cu privire la cercetarea riguroasă şi la deosebirea celor ce se mărturisesc.” („Aşezare şi Rânduială cu privire la cei ce se mărturisesc”, PG 88, 1904 B-C, la care face trimitere Sfântul Nicodim Aghioritul în „Carte foarte folositoare de suflet”, can. 21 al Sf. Ioan Ajunătorul; trad. mea).
Sf. Grigorie Palama: „Deoarece mişcarea care răscoleşte trupul este fără de voie, se opune clar legii minţii, cu toate că poate fi ţinută supusă de către cei mai cuminţi (feciorelnici) şi lăsată numai spre naşterea de prunci, şi deci aduce la arătare osândirea dintru început şi este numită corupţie a firii şi naştere spre stricăciune şi este o mişcare împătimită.” (Cuvânt despre Iconomia cea după trup a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos)
Sf. Cosma din Etolia: „Şi dacă vrei să te împreunezi cu femeia ta, ia exemplu şi întreabă plugarul să vezi de câte ori însămânţează ogorul: o dată pe an, după care îl lasă până când sămânţa creşte şi o seceră, după care, dacă vrea, îl însămânţează iarăşi. Asemenea şi tu, fratele meu… Şi fă patruzeci, cincizeci de copii” (Învăţături, II).
Sf. Nicodim Aghioritul: „Dumnezeu a dat ca un blestem sterpiciunea femeilor, iar ca o binecuvâantare şi bună norocire, a dat pe multa rodire, creşterea şi înmulţirea copiilor, că aşa zice la Ieşire: „Nu va fi neroditor nici sterp pământul tău” (Ieş 23,26) şi în Deuteronom: „Nu va fi întru voi fără de rod sau sterp” (Deut 7,14)… Alte femei doresc atât de mult să aibă copil şi aceste femei neînţelegătoare şi fără de minte fiind mult roditoare şi ca nişte vii bineroditoare se fac fac de bunăvoie sterpe şi neroditoare, omorând frumosul rod al pântecelui lor; de multe ori, aceste femei se omoară singure mâncând aceste buruieni purtătoare de moarte şi sterpitoare…” (Hristoitia, V,63).
Note bibliografice
http://www.culturavietii.ro/2020/12/02/b
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu